Revival

● Puscifer, Existential Reckoning, BMG, 2020.

● Deftones, Ohms, Reprise, 2020.

Scena care a dat naștere popularului gen nu-metal, cea din California, a fost resuscitată anul trecut cu albumele pionierilor Korn și Tool – primii felicitați pentru nostalgiile răscolite, ceilalți pentru distanța la care s-au îndepărtat de gen. Semnele revigorării genului sînt de fapt mai numeroase – System of a Down au aruncat recent niște momeli, trupele cărora le-au murit recent liderii revin (Linkin Park, Static-X), muzicienii care au inspirat genul redeschid discuția despre asocierea neplăcută în care istoria i-a implicat involuntar (Rage Against the Machine, Mike Patton). Vice au publicat articolul „The Nu-metal Revival is Real“, de fapt cu asta trebuia începută argumentarea – e acolo un inventar al trupelor nu-metal noi și e destul de surprinzător cît de populată este această scenă considerată de mulți cavou.

Totuși, echivalentul pentru 2020 al evenimentului Korn-Tool de anul trecut sînt materialele tandemului Deftones-Puscifer.

Puscifer e, de altfel, o extensie Tool, albumul fiind al treilea capitol din seria de resuscitări bine primite ale proiectelor lui Maynard James Keenan – o trilogie începută acum doi ani cu relansarea după 14 ani a trupei A Perfect Circle, continuată cu revitalizarea după 13 ani a trupei Tool și încheiată anul acesta cu un nou album Puscifer, perceput drept proiect solo deși are o consistență instrumentală rezonabilă, cu o trupă live solidă (nu chiar membri permanenți, ce-i drept). Rămîne de văzut dacă ciclul va fi reluat într-o nouă iterație, însă cel mai probabil anul viitor Keenan va lansa vreun nou sortiment de vin, oenologia fiind al patrulea proiect de mare angajament al său. Dintre cele trei albume, materialul Puscifer e cel mai pop și mai politic – din capul locului se adresează unui public care nu înghite abstracțiunile prog ori rock-ul alternativ nouăzecist al celorlalte proiecte, e pentru publicul contemporan care trăiește „in the now”, se adapă din cultura ironiei și comentariul ideologic. Trupa a debutat cîndva cu un album intitulat V is for Vagina, prima piesă de pe noul material se numește „Bread and Circus”, iar primul videoclip e despre coronapocalipsă. Pe scenă și pe copertă, alter ego-ul lui Keenan arată ca un Trump răpit de extratereștri, așa că era esențial ca materialul să fie lansat în preajma alegerilor americane – în funcție de rezultat, putea fi primit drept o odă sau o parodie.

Deftones au avut o istorie apropiată de Keenan – au făcut împreună o piesă mare pe vremuri, au și împărțit scena, iar chitaristul Stephen Carpenter e atît de cufundat în psihedeliile Tool, încît recent și-a anunțat credința în noua religie a Pămîntului plat. Rămîne de discutat ce ar trebui să înțelegem în aceste condiții din piesele intitulate „The Spell of Mathematics” sau „Ohms”. Se știe că muzica nu-metal s-a născut în licee, făcută de trupe de liceeni revoltați, dar iată că orele chiulite te afectează mai tîrziu în viață, chiar dacă atunci credeai că nu se predă nimic „util”; pe de altă parte, e un drept fundamental al artistului să fie rupt de realitate. Dacă ne limităm la ce se aude pe album, e cel mai bun Deftones după mulți ani – în condițiile în care trupa a menținut totuși un nivel rezonabil, fără căderile bruște care au fărîmițat cariera Korn. Albumul e mai mult decît o reciclare de nostalgii, mai degrabă un mix între acestea și idei culese de pe drum (inclusiv de la Tool).

Probabil va fi ținut minte drept al treilea vîrf de carieră al lor – după cele din 2000 și 2010 –, se pare că Deftones are nevoie de un ciclu de zece ani pentru a căpăta un plus de detentă și a redeschide discuția „Care e cel mai bun album al trupei?”.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.