Reveniri

● Psychotic Waltz, The God-Shaped Void, Inside Out Music, 2020.

● Conception, State of Deception, Conception Sound Factory, 2020.

În preajma lui 1997, fanii noului val prog propulsat de Dream Theater începeau să strîmbe din nas la ambițiile mainstream ale trupei favorite și căutau compensație la trupe mai puțin cunoscute, dar capabile încă să presteze inovație și energie. Două grupuri pe care s-au pus multe pariuri, ele publicînd în ʼ96-ʼ97 albume care, în comparație cu compromisul Falling into Infinity, anunțau detronarea Dream Theater, au fost californienii Psychotic Waltz și norvegienii Conception. Toate pariurile s-au pierdut, căci ambele grupuri aveau să se destrame la scurt timp după acele albume de colecție, în timp ce Dream Theater s-au repliat și, cum-necum, lansează cu nemiluita și albume, și proiecte individuale.

Vestea bună e că răposatele trupe au revenit acum, în plină pandemie, cu albume care zgîndăre agresiv nostalgii, fibre emoționale ale unui public care probabil nu le-a mai ascultat de cînd le „trăgea pe casetă” (dispozitiv popular în anii ʼ80-ʼ90 pentru stocarea muzicii, reapărut acum cu moda revital pentru histeri). Are sens aici parafrazarea lui Proust, simți gustul mîncării din 1997 cînd asculți noile materiale – poate mai mult pe primul dintre ele.

Psychotic Waltz s-au format mai aproape de marile case de discuri americane, aveau un chitarist cu convingătorul nume Dan Rock și ar fi avut cele mai bune șanse să devină principalii rivali ai celor de la Dream Theater. Au întîmpinat însă un obstacol de marketing prin copertele îngrozitoare (deci vînzarea de tricouri) și o atitudine de hippioți nu tocmai respectuoși cu influențele înaintașilor, într-o scenă care își revendica ereditatea de la Rush ori Yes. Noul album păstrează tradiția copertelor incomprehensibile, menită să evidențieze evoluția lui Travis Smith – astăzi cel mai faimos grafician pentru albume metal, după ce a debutat în 1996 tocmai pe albumul de despărțire al acestei trupe. E posibil ca acele coperte să fi beneficiat de influențe chimice, cel puțin opțiunile cromatice o sugerează – psihedelicul e, de altfel, ingredientul pe care Psychotic Waltz îl propuneau acelui val de progresiv nouăzecist, însă scena vremii se străduia să-și uite istoria hippie căutînd o imagine cît mai aristocrată, prin asociere cu fusion, jazz, chiar muzica clasică. Noul album găsește trupa într-un mediu mai propice pentru ce voiau să facă, totuși de atunci rock-ul s-a dat peste cap de cîteva ori, așa că inovația e sesizabilă mai mult în raport cu generația pe care o reprezintă. Materialul beneficiază și de experiența vocalului Devon Graves, cu proiectul Deadsoul Tribe, care avea la un moment dat reputația de „Tool ai Europei”.

Conception se întorc ceva mai schimbați, albumul pare pus la dispoziția vocii lui Roy Khan, care a dezvoltat în timp un stil tot mai dramatic-bombastic – cariera sa internațională s-a petrecut în trupe de heavy-metal teatral (Kamelot). Apocalipsa curentă îi face tonul amenințător și, cu excepția baladei obligatorii (duet cu vocea de la Amaranthe), albumul nu are darul de a calma. Caracteristicile chitarei Conception – alternanța imprevizibilă de riffuri smucite și fragmente siropoase – sună acum ca ale unui chitarist invitat în mijlocul unui spectacol de clape și voce, al unui musical dark ce are mai multe în comun cu distopiile Queensryche decît cu prog-rock-ul ușurel care a consacrat trupa. Nici basul funky de altădată nu se prea aude – în ultimii douăzeci de ani, basistul a fost mai activ în scena black-metal, iar aici vine și el în sprijinul teatralismului conceput în jurul personalității vocale. În vremuri de pandemie, lumea mărturisește că preferă muzica veselă, folk, clasică ori ambientală – trăim o anumită crispare pentru care acest album nu poate servi ca terapie. Poate va suna mai simpatic peste cîteva luni.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.