Reîncălzirea Sarmalelor
● Sarmalele Reci, Haos.ro, Gazeta Sporturilor, 2012.
În obsedanţii ani ai tranziţiei pilotate cu gura pînă la urechi de Ion Iliescu, două formaţii româneşti reuşeau să deseneze cu succes avatarurile peisajului în care înotam pe vremea aceea: Timpuri Noi şi Sarmalele Reci. Dacă prima, venită pe lume în perioada în care acelaşi cetăţean Iliescu cădea aproape de tot în dizgraţia unui regim la înălţarea căruia pusese viguros umărul, avea destule antecedente în arta subversivităţii, cea de-a doua, înfiinţată în 1993, se urca din mers pe creasta valului provocat de Artan & Co, debutînd discografic doi ani mai tîrziu cu un album-dinamită numit Ţara te vrea prost, şi îşi continua propria epocă de aur cu încă patru albume, Aurolac (1996), Răpirea din Serai (1999), Maniac (2001) şi Vaca (2003), care închideau o absurdă piesă în cinci acte şi şapte ani pe care o jucam cu toţii. (Acelea erau vremurile în care găinile năşteau pui vii, politicienii îşi băgau amuzaţi sule în coaste, preşedintele se juca de-a hoţii şi vardiştii cu regele şi piesele acestor grupuri îşi făceau loc pe canalele comerciale.) Dincolo de bossa novele, jazz-rock-urile, blues-urile, ska-urile şi punk-urile care colorau copios (şi uneori haotic) muzica Sarmalelor Reci, de charisma & vocea versatilă a lui Zoltán András, de solourile crocante ale lui Emil Viciu, de intervenţiile extravagante ale lui Mihai Iordache, textele scrise de Florin Dumitrescu, inventatorul şi componentul invizibil al trupei bucureştene, erau principala ei armă.
După Vaca, Sarmalele Reci s-au auzit din ce în ce mai puţin – Timpuri Noi deveniseră vechi prin 2001 –, pe măsură ce interesul nostru pentru trupele cu apetenţă socio-politică începea şi el să se culce pe o ureche. Paradoxal, ne deşteptaserăm un pic şi nu mai aveam atîta nevoie de imnuri antisistem. Chiar dacă ţara ne voia în continuare proşti, asta era doar treaba ei. Noi ne vedeam impasibili de a noastră.
Apocalipticul an 2012 pare a fi cel în care devenim din nou atenţi. Şi poate că nu întîmplător acesta e momentul în care Sarmalele Reci se reactivează. Noul album de studio, cel de-al şaselea din discografia lor, are un titlu care nu mai trebuie explicat, este editat de un ziar de sport şi vorbeşte, prin textele bine ţintite ale aceluiaşi Florin Dumitrescu, despre efectele produse asupra noastră de o realitate care, acum ca şi atunci, patinează graţios şi ironic între frustrare („Vreau o viaţă“), acţiune directă („Cocktail Molotov“) şi tragicomedie („L-au ucis pe Bulă“). Dacă acolo unde lucrurile au arătat mereu bine pentru SR – şi vorbesc aici despre efectul Dumitrescu asupra muzicii acestei formaţii – totul e în regulă, în partea cealaltă se simte o lipsă. Poate că e vorba de cea a lui Iordache. Pe Haos.ro, SR e o formaţie de punk care sună în mare parte rockist, cu toate încercările producătorului de a insera aluzii, unele explicite, precum lead single-ul „Cocktail Molotov“, altele doar sugerate, la alte genuri muzicale.
Una peste alta, noul album al Sarmalelor Reci stă în picioare. Şi dacă o parte a muzicii comerciale fabricate în România şi aruncate pe FM-urile aceleiaşi complicate ţări ar suna precum cea a trupei lui András, am respira un pic mai uşor.
Paul Breazu este jurnalist.