Reformări

● Tears for Fears, The Tipping Point, Universal, 2022.

● Porcupine Tree, Closure / Continuation, Music for Nations, 2022.

Două reformări-eveniment ale acestui an implică trupe ce au trasat direcții mult dincolo de scenele în care s-au lansat. Urme de Tears for Fears se găsesc azi și la Arcade Fire, dar și la Ulver, iar din stilul Porcupine Tree liderul Steven Wilson și-a făcut, ca producător, o rețetă sonoră cu care a ajuns la premiile Grammy și a contaminat toată Europa – de la catalogul casei de discuri KScope (Anathema, Riverside, The Pineapple Thief) pînă la noul val prog-pop-rock românesc (Grimus, Byron). Există și ceva trafic de influență între cele două trupe – Steven Wilson s-a ocupat de remix-urile spațiale ale cîtorva din materialele Tears for Fears, inclusiv pentru ediția Atmos a noului album.

Tears for Fears, celebri pentru răsunătorul succes „Shout” al epocii Thatcher, dar și pentru chica optzecistă pe care o promovau la vremea respectivă, ar părea că se relansează a doua oară după 18 ani de absență, însă reformarea propriu-zisă a avut loc cu ocazia albumului precedent, din 2004. Timpul îndelungat scurs de atunci nu e o separare așa cum fusese cea din anii ’90, cînd drumurile li s-au despărțit geografic, emoțional și stilistic; de data asta, timpul a fost consumat de probleme de familie și sănătate (ce au inspirat liric unele piese), dar și de o tenace perfecționare a unui sound simultan progresiv și retro, deopotrivă pentru radio și pentru amatorii elitiști de prog-rock britanic. Albumul se detașează de epoca în care Tears for Fears alergau în urma Depeche Mode și se apropie uneori de trupele moderne pe care le-au influențat (Ulver), alteori de trupele cu care au crescut (Genesis). Duetul Curt Smith – Roland Orzabal alternează vocile de la o piesă la alta menținînd materialul proaspăt. Ambii au avut cariere solo cu care s-au antrenat pe multiple planuri – voce, inginerie sonoră, instrumente –, încît azi ar putea pune la cale un grup prog-rock modern fără probleme. Aproape că o fac aici, dar pedigree-ul pop al numelui Tears for Fears îi obligă să rămînă într-un spațiu prietenos cu radioul; rămîn totodată și trupa care nu se jena să vîre două solo-uri de chitară într-un hit de discotecă.

Porcupine Tree au revenit tot cu un album alcătuit în secret în timpul unei prelungite absențe. Materialul s-a acumulat în momentele de respiro ale membrilor, între carierele solo și de producător ale lui Steven Wilson, cea de baterist-mercenar a lui Gavin Harrison (pentru King Crimson, The Pineapple Thief), proiectele sporadice ale designerului sonor Richard Barbieri. Lipsește basistul Colin Edwin, funcție preluată tot de Steven Wilson, care ar avea la ora asta suficientă experiență să construiască o trupă de unul singur, însă nu o trupă ca Porcupine Tree. Nu puțini acuză că din albumele solo ale lui Wilson lipsește o dimensiune classic-prog (în spiritul Rush, King Crimson) pe care acesta a substituit-o treptat cu pop și dansabilitate, și tocmai acea dimensiune e recuperată prin relansarea brand-ului Porcupine Tree. Barbieri are un rol esențial în asta prin rolul său de „non-muzician” al trupei, responsabil cu nuanțarea și textura, mai mult Brian Eno decît clăpar în sens clasic, un camuflaj electronic în jurul nucleului melodic rock. Dacă reducem istoria muzicii la Pink Floyd și David Bowie, în cariera solo Wilson speră să ocupe spațiul eliberat de al doilea, cînd ar putea, cu Porcupine Tree, să redefinească genul consacrat de primii. Totuși, la cum îl știm, probabil planifică să le facă pe ambele, altfel nu și-ar fi întrerupt cariera solo la vîrf de popularitate ca să relanseze trupa pe care o suspendase la un alt vîrf de popularitate.

Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.