Puls & tact

Sonar, Black Light, Cuneiform Records, 2015.

Primul şoc cultural al românului care ajunge să trăiască în Elveţia e resimţit la confruntarea cu acea cultură a abţinerii ce atrage, în sufletul nostru exuberant şi gălăgios, un sentiment cumplit al constrîngerii politicoase, cu reguli pe care nu le poţi arăta cu degetul drept abuzive, dar care sufocă din toate părţile. Îndemnurile la abţinere pot lua forma unor banale mesaje „Bitte Pssst!“ (în partea germană) chiar în localuri publice, a avertismentelor de a nu trage apa la WC după ora 23 în unele blocuri de locuinţe ori a reclamelor de conştientizare socială care recomandă să nu te săruţi în mijloace de transport în comun. Emigranţii din spaţiul balcanic, vestiţi pe-acolo pentru spaţiul intim larg şi relaţiile sociale invazive, au dificultăţi de adaptare nu din dor de casă, dificultăţi de limbă ori discriminare, ci din senzaţia că la orice pas trebuie să păşească pe ouă şi să păstreze volumul vocii la un anume nivel la care e imposibil să vorbeşti peste interlocutor. O anume inginerie socială a fost pusă la cale prin reguli ce recomandă abţinerea şi reţinerea, atitudine ce se propagă şi prin cultura produsă în zona respectivă (includ aici Austria şi în oarecare măsură Bavaria, deşi nemţii mai defulează). Fie că vorbim de cinema, literatură sau muzică, se regăseşte chiar în pulsul cultural naţional acea predispoziţie ce poate trece fie drept crispare, fie drept manifestare calculată şi rafinament discret, cu o limită implicită a volumului şi tonului pe care cu greu o poţi provoca. Muzica e în mod particular pătrunsă de o astfel de asumare, dacă stau să mă gîndesc la toate trupele pe care le ştiu din Elveţia (cu excepţia inexplicabilă a lui DJ Bobo).

Sonar sînt şi ei ambasadori ai respectivei atitudini, avînd o dinamică a sound‑ului limitată şi lipsită de asperităţi, deşi ce se cîntă aici are suficient ritm şi riff încît să poată trece drept rock. Totuşi, pînă şi sortimentele de rock care se propun drept meditativ-discrete (post-rock, shoegaze) sînt mai violente şi disruptive decît ce se aude pe albumul Black Light – un fel de Jaga Jazzist în care toată lumea ar cînta cu cîte o mînă legată la spate, ori un Nik Bärtsch mai insistent şi mai repetitiv. Minimalismul, deşi poate fi asociat cu ce se aude aici, nu pare a fi un obiectiv în sine, ci mai degrabă un derivat al abţinerii tenace – ai uneori impresia că asculţi piesa de închidere a unui concert după care trupeţii epuizaţi vor stinge luminile, doar că nu se mai dau duşi, persistă în promisiunea unei finalizări în curs de desfăşurare, sound-ul dă semne că se poate disipa în orice clipă însă revine în spirale hipnotice, alternînd cu regularitate de ceas (elveţian, desigur) ciupiturile ritmice cu percuţia minimală.

Unele idei ale bizarului proiect (pe care l-aş eticheta totuşi drept anti-rock, ­căci subminează toate aşteptările din partea genului) sînt aduse din două direcţii la cunoştinţa ascultătorului chiar de către protagonişti: chitaristul Bernhard Wagner şi-a petrecut o mare parte din carieră în preajma lui Nik Bärtsch (Sonar au debutat la casa de discuri a acestuia), iar Stefan Thelen, celălalt chitarist (şi doctor în matematică), i-a fost ucenic vizionarului Robert Fripp. Ceilalţi doi membri sînt basistul Christian Kuntner şi bateristul Manuel Pasquinelli. Are a face probabil şi numele trupei cu conceptul propus aici – mult puls şi tact, cu cîteva zvîcniri sistolice pe ici, pe colo ce pot trece drept melodie. În cele mai muzicale momente sună ca o variantă descărnată şi pur instrumentală a celor de la Porcupine Tree ori ca trupa pe care şi-ar fi făcut-o Esbjörn Svensson dacă ar fi decis să se lase de pian şi să se apuce de rock.

Sonar vor cînta la Bucureşti pe 27 mai în cadrul Green Hours JAZZ Fest.

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.