Prosperitate
# We Singing Colors, Hopium, 2023.
# om la lună, Echilibru, 2022.
Trăim o perioadă destul de prosperă pentru rock-ul soft (indie, alternativ etc.) românesc, una îmbelșugată în arome muzicale – nu am ascultat niciodată atîta rock românesc ca în ultimul an și nu pentru că aș urma vreo recomandare suveranistă. Tulpina de rock alternativ ce răsărea la începutul anilor 2000 pe îngrășămîntul acid rămas din cadavrul Atomic TV se ramifică în forme tot mai imprevizibile ce încorporează cînd grunge, cînd prog, cînd folk ori pop, uneori cu texte naive emanînd totuși afecte autentice, alteori cu versuri din care transpare meșteșug de filolog, ori măcar de copywriter.
Importanța vocii originale, a identității artistice, dar și a prestației live pentru compensarea neajunsurilor industriei de streaming transformă comunitatea artiștilor intuitiv-artizanali de altădată. Încă n-am intrat în criza de creativitate promisă de Inteligența Artificială și de muzica autogenerativă – cu care ne vom confrunta în următorul cincinal și va mulțumi pe destui încît să fie o autentică amenințare –, așa că se cuvine să ascultăm cît mai apucăm din această fereastră de oportunitate a creativității.
We Singing Colors, proiectul desprins de Andrei Hațegan din The Amsterdams, se bazează încă pe pariul că versurile în engleză pot deschide oportunități internaționale. Demonstrează o dicție în engleză superioară multor artiști care nu cîntă în limba maternă, și beneficiază de o voce feminină aparte, a Roxanei Niculae, alături de care Hațegan a proiectat un indie folk duo – deși vocea feminină iese adesea în față, iar live arată ca un grup în toată regula. Galezul Joseph Burton (tobe) și Cătălin Lungu (bas) asigură o secțiune ritmică nu foarte solicitantă, iar la butoane îl regăsim pe producătorul Adam Whittaker, prin mîinile căruia au trecut Omul cu Șobolani, Grimus și alți artiști români care și-au dorit o inginerie sonoră „ca afară“. El e eroul din umbră al scenei alternative românești.
We Singing Colors s-au format sub zodia Bon Iver, pe cînd aceștia dominau topurile indie pe toată planeta și romantismul părea capabil să marginalizeze cinismul. Azi s-a mai potolit avîntul acelei scurte epoci emotive, vremurile au virat înspre mize sociale, însă We Singing Colors nu par foarte interesați să dea curs acestei reorientări – deși excepția notabilă e chiar hit-ul albumului, „Sound of Leaving”, conectat tematic la criza refugiaților; în schimb, restul albumului e tot o mare și-un soare, cîntînd frisoanele iubirii scăldate în vitamina D.
A revenit și proiectul inginerului-poet Doru Pușcașu denumit om la lună – cu modestie sugerată prin minuscule, însă considerat deja de către fani un Coldplay al României, după ce a reușit să bifeze toate festivalurile post-pandemie importante de la noi. Proiectul a dospit în ceea ce presa internațională ar clasifica drept „supergrup” – implicînd veterani ca Dragoș Strat venit de la Mono Jacks la chitară și sintetizatoare (a coordonat și producția sonoră și grafică a noului material) și foști punkeri de la Eyedrops convertiți la romantismul sofisticat propus de acest proiect – Cătălin Constantin (bas și sintetizatoare) și Adrian Maraloiu (tobe).
După cîteva materiale care trădau originile indie-folk ale proiectului, noile piese asimilează influența unor antemergători precum byron și alții din anturajul respectiv (Oigăn, Kumm). E un teritoriu stilistic oarecum suprapopulat la noi, dar încă beneficiind de expansiunea publicului-țintă, pe măsură ce noi generații descoperă o forță gravitațională ce vine de dincolo de Coldplay, din emanciparea nouăzecistă a artiștilor menționați – probabil „de vină” sînt trupe ca Radiohead ori Placebo.
Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.