Povești din Anglia, povești din război

● PJ Harvey, Let England Shake, Island, 2011.  

Bun. Îl avem, pe de o parte, pe Steven Patrick Morrissey – „I’ve been dreaming of a time when / The English are sick to death of Labour and Tories“. Îl ştiţi mai degrabă după nume, cel de familie. De cealaltă, pe turbulentul Peter Doherty – „Reebok classics / And canons at dawn / Terrible warlords, good warlords / And an English song“. În spate, foarte departe, stau aşezate fantomele tuturor acelor barzi care au cîntat gloria şi au plîns eşecurile insulei ascunse în ceţuri. Apoi, pe Edmund Spenser şi pe John Milton. Mai apoi, pe William Blake. Iar aici şi acum, pe Polly Jean Harvey. Aparent, o singură obsesie, aceeaşi pentru toţi – bătrînul sau mai tînărul, în ambele cazuri miticul, Albion. Gloria locului e acum dusă, spune Harvey. „Cu ce e arată astăzi patria noastră / Cu pluguri de fier? / Nu. Cu tancuri şi bocanci mărşăluind.“ Dincolo de simbolismele agricole rupte din trecuta eră a dezarmării, „The Glorious Land“ întoarce istoria pe dos, în timp ce trompetele şi tobele anunţă asaltul. (Linia de bas este, însă, o minune acolo, fiţi cu urechile pe ea!) Vocea poartă o aromă celtică, iar Harvey e ironică.

Precum Morrissey în trecut. Nu cîntă gloria propriei ţări/lumi, ci o ia peste picior, cu o amărăciune foarte britanică. Îi deplînge prezentul, validîndu-i trecutul. Paradisul e iarăşi pierdut. Polly Jean nu e nici Doherty, nici Spenser, nici Blake. Zice-se că în ultima vreme vorbea des la telefon cu Don Van Vliet, pînă ce acesta să moară. Iar Vliet – îl ştiţi drept Captain Beefheart – spunea, la un moment dat, asta: „Nu-mi plac marşurile. Să vă spun de ce: pentru că înseamnă război. Care e foarte asemănător cu muzica disco“. Beefheart era, la rîndul lui, ironic.

Albumul acesta, Let England Shake, al optulea din discografia de studio PJ Harvey, a fost înregistrat într-o biserică ridicată în secolul al XIX-lea, undeva în Dorset, timp de două luni. (John Parish şi Mick Harvey au fost din nou acolo, alături de coproducătorul Mark „Flood“ Ellis.) Iarăşi ironie? Da sau nu, habar n-am. Cert este că atunci cînd prezentul te ameninţă, te ascunzi într-o biserică. De multe ori funcţionează. Ca şi în cazul lui Let England Shake, care sună foarte viu, foarte live, foarte de-aici-din-faţa-noastră. Şi respiră o solemnitate care nu poate conţine decît vibraţiile unui astfel de spaţiu. 

LES este un album despre război măcar în aceeaşi măsură în care e despre Anglia. Primul cîntec de pe el, cel care-i dă şi numele, aruncă din nou în aer trompetele acelea de război, aşezate aritmic, care sparg vocea înaltă, multiplicată de un efect coristic şi deschisă de un surprinzător sample din „Istanbul (Not Constantinople)“-ul prestat iniţial de canadienii The Four Lads, prin anii ’50. Trăim vremea fetişurilor sonore antice, dar sensul acestui citat poate fi şi decriptat în cheia trecerii de la vechi la nou – lumea veche împotriva lumii noi. Harvey are, aici, nostalgia epocii de aur: „England’s dancing days are done“, cîntă ea pe „Let England Shake“. Şi „Take me back to beautiful England“, pe următoarea – „Last Living Rose“. Primul single, „The Words That Maketh Murder“, închide, în scurte intervenţii de fanfară, primul capitol al albumului. 

Apoi, Let England Shake se scufundă încet. Tonurile devin mai grave, ritmul încetineşte. Chitara are efecte shoegaze, orgile aduc funebrul. Vocea lui Harvey aruncă disperare în atmosfera încărcată de pucioasă. Pe acustica „England“, se ciocneşte cu un sample dintr-un cîntec oriental, venit de undeva din depărtare: „To you, England, I cling / Undaunted, never failing love for you / England...“, „Bitter Branches“, o piesă impetuoasă, ruptă din Stories from the Cities, Stories from the Sea, ridică din nou ritmul, pentru ca ultima triadă a albumului, un al treilea capitol al său, de fapt, compus din „Hanging in the Wire“, „Written on the Forehead“ şi „The Color of the Earth“, să alunece în aranjamente folkistice pastorale, sparte de un moment de reggae clasic.

Paul Breazu este jurnalist.