Pop-ul ca manual al identității de gen

● Arca, KiCk I, XL Recordings, 2020.

Pulsul ăsta foarte brit, în spatele căruia stă Howie B. și care cuplează ireproșabil una dintre capodoperele nouăzeciste ale lui Chris Cunningham, vorbește despre identitate și despre relația ei cu lumea ca spațiu al unei rupturi care nu va ezita să se producă: tehnologia. Mașini care asamblează mașini care-și devastează abisal spațiul de joc matematic pentru a lăsa vocea umană să-și invoce, într-o succesiune mașinală, mantra: „All is full of love”. Sînt 23 de ani de atunci și îmbrățișarea aceea bionică se transformă într-o dispută maniheistă, în care oglinda lui Lacan se face țăndări pentru o vreme: „I donʼt give a fuck what you think! / You donʼt know me, / You might owe me / But, bitch, youʼll never know me. / Ask me how I got here, / Bitch, I worked hard, / Ask me about my luck, / Yeah, Iʼve been lucky, / And Iʼve been unlucky, / Itʼs both. / Donʼt put your shit on me, / Bitch, Iʼm special, you canʼt tell me otherwise / Thatʼd be a lie”. Mașinile taie astăzi în carne și oase, pentru a lipi reflexia de proiecție: „I do what I wanna do when I wanna do it”. Tranziția este completă.

Arca este Alejandra Ghersi, o muziciană de origine venezuelană, căreia Björk îi datorează bune părți din ceea ce se cheamă Vulnicura și Utopia, ultimele ei albume de studio. Dar, înainte de orice, Arca este o muziciană din noua generație care a reușit, încă de la debutul său cu LP-ul Xen (2014) − o operă al cărei sound îl invoca și pe Aphex Twin, cel căruia același Chris Cunningham i-a livrat toate videoclipurile emblematice −, să chestioneze și să elongheze granițele identitare ale pop-ului, aliniindu-se unei generații de noi artiști care îi cuprinde pe SOPHIE și A.G. Cook, printre alții.

Pe „Nonbinary”, Arca o proiectează în prezent pe artista islandeză, pentru a fi, deopotrivă, declanșatoarea și martora unei transformări, a unei (re)nașteri postbotticelliene, definitivată pe „Time”, mai degrabă un număr conformist de disco denaturat: „And itʼs time / To let it out / And show the world!”. Pe KiCk I, muzica nu mai este atît de fluidă, atît de liberă în magma ei tehnodigitală, conceptronică, dacă e să folosesc termenul lui Simon Reynolds, ca în trecut, autoizolîndu-se într-un spațiu al reformatării propriului canon avantpop pentru o injectare serioasă cînd cu reggaeton − „Mequetrefe” este unul dintre exemple; „KLK”, duetul cu Rosalia, altul −, cînd cu hiperbalade avînd surse recognoscibile, precum „Calor” și „No Queda Nada”, cînd cu o Björk susurînd o strofă dintr-un poem de Antonio Machado pentru a-și primi o replică de ținut minte: „Papi, Iʼm your mami, / Come, letʼs trade milk / And let me heal you / Papi, Iʼm the mami, / Letʼs trade milk, / Come, let me heal you”.