Pop tabloid

● Rihanna, Unapologetic, Def Jam Recordings, 2012. 

Dacă există astăzi un artist care să decodifice şi să reprezinte corect starea muzicii pop a momentului, el nu se numeşte nici Lady Gaga – o entitate care are (mult) mai multă legătură cu arheologia atentă a genului, nici Lana Del Rey – cu toate nevinovatele ei flirturi cu bulele muzicale urbane ale zilei, R&B-ul şi hip-hop-ul. Robyn Rihanna Fenty, cea mai strălucitoare bijuterie din sipetele Def Jam Recordings, casa de discuri deţinută de gigantul Universal Music Group şi condusă cîndva de rapper-ul Jay-Z, e acel muzician capabil să se circumscrie, de unul singur, noului layout al celui mai eclectic şi răspîndit strat al muzicii.

Ai nevoie de foarte puţine detalii pentru a înţelege acest lucru: primele 31 de secunde ale celui de-al şaptelea ei album de studio, numit Unapologetic. „Phresh Out the Runway“, o piesă în ale cărei intestine se întîlnesc, pe lîngă domnişoara Fenty, David Guetta şi The-Dream, ar trebui să vorbească de la sine. Şi chiar o face. Başii apocaliptici ai generaţiei (post-)dubstep – nu vă pierdeţi speranţa, puţin mai încolo o să daţi nas în nas cu infamul brostep, pe o piesă care, din nou, aduce împreună două nume venite din zone complet diferite, Stargate şi Chase & Status – sînt acolo, alături de hoover sound-ul rave-urilor pierdute undeva în anii ’90. Şi de o Rihanna care îşi joacă aproape impecabil rolul de fată rea a muzicii, aptă să obţină o bulină roşie pe coperta albumului şi să le coloreze obrajii, în aceeaşi nuanţă, tuturor idolilor gangsta rap-ului – „Phoenix to outa-coast / My bitches don’t know / Fuck with ’em out these here and drip to the fucking floor / Be out in that, they like ’em in all them honey stuffs / Monas are rolling loudies and my bitches so Bvlgari / Bodies and Ducattis’ll do what the fuck you want / I bet you niggas gon’ be like bitch this my fucking song / How could you be so hood, but you’re so fucking pop / How could you be so fun and sound like you selling...“ E aceasta, în esenţă, o foarte bună introducere pentru un album pe care cîntăreaţa din Barbados pretinde a spune lucrurilor pe nume, aceste lucruri numindu-se, evident, relaţia turbulentă/violentă, „like a bullet your love hit me to the core / I was flying ’til you knocked me to the floor“, şi supraexpusă mediatic dintre ea şi Chris Brown. Acesta din urmă are un surprinzător şi nu prea featuring pe „Nobody’s Business“, o repriză de R&B care ar putea să se revendice cu uşurinţă perioadei de glorie a lui Michael Jackson (da, e acolo un sample din „The Way You Make Me Feel“). Marketing sau doar puseu de sinceritate a unei vedete pop, duetul cu fostul (actualul?) iubit are, la nivel logic, consistenţa unei iluzii optice: de ce şi-ar dori un star, creat de insistenţa cu care media îşi fixează reflectoarele pe el, să scape de atenţia propriului fabricant? Greu de ghicit. Privit în totalitatea sa, Unapologetic nu e un album foarte reuşit – stă la o distanţă considerabilă de excelentul Rated R –, chiar dacă poţi întîlni pe el momente capabile să te facă să crezi că pop-ul, în cea mai proaspătă întrupare a sa, nu e un animal pe cale de dispariţie.

Paul Breazu este jurnalist.