„Poezia românească va supraviețui, la fel ca muzica noastră“ – interviu cu Daniel „Rocca“ STOICEA

28 mai 2019   MUZICĂ

Pe 1 decembrie 2017, FiRMA lansa „Dulce Românie“, un imn alternativ pe versurile lui Mihai Eminescu. Continuarea a venit natural: în decembrie 2018 a apărut cel mai recent – și poate și cel mai îndrăzneț – album al lor, Poezii alese (vol. I): nouă piese „în duet“ cu poeți români clasici și contemporani. Despre acest proiect am discutat cu compozitorul și solistul trupei, Daniel „Rocca“ Stoicea. 

E cool să citești poezie?

Nu știu cît de cool poate fi, dar cred că este necesar să citești poezie. Uneori este ca un medicament ușor amărui, căruia nu îi simți efectul pe loc, dar care te poate salva în momente-cheie, fără să-ți dai seama. Și asta pentru că oamenii tind să accepte adevărul mai ales cînd este codificat in versuri.

V-au marcat anumiți poeți?

Mi s-au deschis mintea și sufletul citindu-l pe Eminescu. Știu că nu sînt singurul, știu că mai toți au fost marcați de el – nu contează că unii refulează sub presiunea prezentului, crezînd că nu este cool să îți asumi asta. A scris pentru români, simțind românește, și a înțeles că noi, ca națiune, vom reuși într-un fel sau altul să ne menținem spiritul intact. Nu a cedat și n-a plecat definitiv în afară. A simțit că tot talentul său e necesar aici, iar asta m-a marcat pe mine. De la el am învățat limba română, am învățat ce înseamnă poezia. Direct sau indirect, i-a marcat și pe cei care-l înjură pe limba inventată de el.

Ce mi se pare cu adevărat deosebit la acest album e că ați ținut să integrați în piese și vocile poeților recitîndu-și propriile poeme. Au fost unele texte mai greu de transpus în muzică decît altele?

Am ascultat cu atenție înregistrările cu vocile poeților, din colecția Casei Radio. Nu am plecat însă de la un nume de poet sau altul, și nici de la o poezie anume, ci de la emoția transmisă de ei în timp ce-și recitau poeziile. Să luăm, de pildă, poezia „În lemn“ a Ninei Cassian – sînt foarte multe consoane în general în versurile ei. Sînt marcante, te lovesc, dar au și o muzicalitate ascunsă, ea fiind și compozitoare. Aici, excepțiile sînt Eminescu și Blaga, care sînt cumva zei întru totul (vocile lor, neexistînd înregistrări, lipsesc de pe album – n.r.). În momentul în care am simțit că nu putem adăuga muzică – mă refer la linia melodică principală –, am lăsat poezia să curgă de la sine. Nu am simțit presiune, nu era necesar să respectăm vreo rețetă radio: pe album, unele piese au doar pian, altele au un sound complex, industrial. Cînd rezultatul a venit natural, fără prea mult efort, ne-am bucurat foarte tare – precum piesa pe versurile Anei Blandiana, „Dacă ne-am ucide unul pe altul“.

Se poate intra în pielea poeților?

Am intrat în pielea lor, da, dar puțin, nu întru totul, doar cît să pot ieși fără să fiu alterat decisiv și fără a-i deranja foarte tare. Am simțit o singurătate absolută după ce am lucrat pe „Rar“ al lui Bacovia. După ce citești poezia de mai multe ori, începi să înțelegi cu adevărat ce e acolo. Nu ți-ai dori să stai în pielea lui foarte mult, în cazul acesta. E în regulă să îl lași să te îmbrățișeze puțin, dar apoi trebuie să fugi.

„Dacă ne-am ucide unul pe altul“ a devenit un hit la radio. Care e povestea acestei piese?

Emoția pe care o transmitea Ana Blandiana în înregistrare m-a țintuit. Poezia ei este foarte muzicală, și poate din cauza asta unii critici contemporani o percep greșit.

Am comunicat cu Ana Blandiana și, deși la început a fost ușor reticentă în a-și lăsa vocea liberă pe canale sociale contemporane și expusă la comentarii aberante, în cele din urmă a cedat și bine a făcut, căci nu știu cum ar fi sunat piesa fără vocea ei. Ce transmite ea acolo e de-a dreptul atemporal. Faptul că publicului îi place atît de mult e o confirmare plăcută. Ne-am dat seama că oamenii o vor aprecia chiar dacă nu știu că e de fapt, la origine, o poezie cîntată și nu o melodie cu versuri hipnotizante.

Există vreun mod greșit de a interpreta un poet?

Nu. Și am auzit un critic literar spunînd că poeții nu știu să-și recite poeziile. Dar poeții nu sînt obligați să-și recite într-un anumit fel poezia. Un actor poate fi criticat în sensul acesta. Dar poeții nu sunt by default actori, cel puțin nu în sensul pe care-l știm. Nu sînt obligați să recite pătrunzător, cu dicție. Faptul că acceptă să-și recite poeziile cu voce tare este de apreciat, dar aici se oprește tot.

Patru poeți clasici și cinci poete contemporane. Din ce motiv ați ales numai femei, dintre artiștii contemporani?

E o întîmplare fericită, mai degrabă decît o întîmplare curioasă. Pe lîngă faptul că sîntem fanii femeilor în general, ele au răspuns pozitiv și fără nici o reținere la proiectul nostru. Inițial, am lucrat pe mai multe planuri, pe mai multe piese, pe unele fără să fi comunicat înainte cu ei – unii poeți nu știu că am lucrat pe poemele lor.

Cum a fost să lucrați cu poetele contemporane la înregistrări?

Smooth. Nu mi-am dorit neapărat o anumită interpretare de la ele. Am mers în studioul Radio România și singura mea rugăminte a fost să nu se cantoneze într-o anumită stil, ci să încerce să transmită poezia în mai multe feluri – asta, pentru mine, ca producător, pentru a avea cu ce să lucrez, pentru că îmi place să îmbin emoții interpretative diferite. Sigur, ar fi putut să mă refuze, să spună „nu, acesta e flow-ul meu“, dar au avut o deschidere necondiționată. Acesta e și motivul pentru care au ieșit foarte fain piesele pe versurile lor. Spre deosebire de poeziile clasice, aici am lăsat mai mult din personalitatea lor.

Publicul a reacționat bine la album?

Am cîntat prima dată „Dacă ne-am ucide unul pe altul“ în Clubul Control, cînd am lansat materialul. Oamenii nu o știau, a fost la prima audiție – iar live sună altfel, noi întotdeauna facem live-urile ușor diferit, pentru a nu ne plictisi și a nu-i plictisi pe ceilalți. Publicul a îmbrățișat piesa încă de atunci și am realizat că am reușit să transmitem asa cum ne-am propus.

Spiritul nostru este rock’n’roll, sunetul nostru este de stadion, către asta ne îndreptăm. Am cîntat și în cafenele mici, dar chiar dacă am adaptat acustic, în funcție de circumstanțe, am simțit nevoia de spațiu – emoțional sau scenic, dorinta de a atinge și a comunica cu cît mai mulți oameni. Sînt mulți care ascultă doar o piesă, își aleg una, „Dacă ne-am ucide unul pe altul“, de exemplu, dar asta nu e rău, pe noi ne încîntă lucrul acesta. Într-un fel sau altul, aud și de celelalte piese, mai caută. Albumul acesta e făcut ca o poveste și e variat ca emoție, vocale, consoane, aciditate, căldură și ar trebui ascultat așa, pe de-a-ntregul.

Muzica are puterea de a schimba lumea?

De multe ori, muzica te cheamă, îți dorești să asculți un anumit artist, dar e clar că dacă te trezești dimineața și pui muzică melancolică, vei fi melancolic toată ziua. Dacă ești la muncă, e destul de greu să asculți rock’n’roll, de exemplu. Acesta e motivul pentru care eu nu ascult muzică dacă vreau să dau cu aspiratorul, pentru că îmi ia toată forța de care am nevoie. (rîde)

Da, muzica poate schimba lumea, dar sînt multe lucruri care pot face asta. Mai degrabă poate să facă lumea mai frumoasă și viața fiecărui om în parte. Are atîta forță, e de-a dreptul magică uneori. Poate fi ca un drog absolut. Cîtă forța are ea în plan global, asta e de discutat. De multe ori muzica nu face decît să amplifice emoția generală, dominată ori de războaie, ori de droguri, ori de alți factori – asta deși rock’n’roll-ul nu mai e la putere, ci, de ceva timp, DJ-ii sînt the new rockstars.

Apropo de asta, unii cîrcotași spun că rock’n’roll-ul a murit. Ce le-ați răspunde?

Este în viață, dar și-a asumat un rol onorific, cu accente culturale. Cînd te aștepți mai puțin, dă buzna în viața ta și te scoate în lume.

Sperați că vor citi oamenii mai multă poezie de acum?

Pot să-ți dau un exemplu: Alexandru Anghel (fost director muzical la Radio Guerrilla – n.r.), a devenit fan activ Ana Blandiana, și-a cumpărat poemele ei, și știu mulți oameni care le-au căutat pe poetele contemporane tinere, pe Svetlana Cârstean, Elena Vlădăreanu și Adela Greceanu. Mai sînt și oameni care nu știu că există o generație întreagă de poeți contemporani, ceea ce este trist. Fiecare cărămidă contează. Nu cred însă că am pornit o revoluție, cel puțin pe termen scurt și mediu, și asta nu e din vina noastră ori a poeților. Critica locală vegetează și cască gura la tot ce vine de afară, abordînd o atitudine provincială, fără apetit european, în ceea ce privește talentul local. Însă poezia românească va supraviețui timpurilor, la fel ca muzica noastră.

a consemnat Cristina ȘTEFAN

Foto: Claudiu Popescu

Mai multe