Plutire temporară
Magnus Öström, Parachute, Diesel Records, 2016.
Avem aici al treilea album al lui Magnus Öström de la răposarea lui Esbjörn Svensson și dezintegrarea legendarului trio condus de acesta. Avem și primul album al lui Öström de cînd a părăsit casa de discuri ACT. Continui să mă întreb de ce rămășițele E.S.T. nu se repliază într-un proiect comun, avînd în vedere că nici una dintre părți (cealaltă fiind basistul Dan Berglund) nu se abate de la un ritm de producție constant și aproape sincron. Și grupul lui Berglund, Tonbruket, are un album nou anul acesta – Forevergreens (a avut în tandem cu fiecare material al lui Öström), iar un principiu al unor vase comunicante abstracte pare să funcționeze între muzicile celor doi, împiedicînd consolidarea unor identități solo. Distincțiile țin de rafinamente subtile, care ies în evidență la compararea punctuală a unor piese dominate de instrumentele celor doi, dar se disipează la nivelul ansamblului experiențelor oferite de albume ce demonstrează ambiții compoziționale multivalente, refuzînd să centreze sound-ul pe instrumentul preferat.
Poate cu Parachute e ceva mai clar decît înainte că avem albumul unui toboșar – a doua parte a materialului e dominată de exerciții de cadență à la Steve Reich, pe care Öström alternează folosirea bețelor cu a periilor și diverse tehnici alternative de percuție. Nostalgiile post-E.S.T. sînt un alt factor care îi împiedică pe cei doi artiști să-și ia zborul fiecare pe drumul lui. Poate mai atașat sentimental de amiciția din copilărie cu Svensson, Magnus Öström ne reaminteşte pe fiecare album de tragedia din 2008 și de regretatul pianist. Aici însă o face într-o manieră mai puțin pervazivă, actul comemorativ fiind limitat la piesa „The Green Man and the French Horn“, încadrată de alte două bucăți pianistice ceva mai vesele și împăcate cu trecutul – „Junas“ și „Walkabout Bug“.
Bucățile ambientale și psihedelice sînt mai rare decît în trecut, spiritul de ansamblu al albumului fiind mai optimist-alert, iar prestația mai fizică, mai energică. Titlul Parachute se referă la forța antigravitațională a muzicii, de a ridica lucrurile în sus ori măcar a le ține în stări temporare de plutire. Öström însuși a fost măcinat în ultimii ani de propriile necazuri, de care încearcă să se detașeze printr-un jazz mai jovial decît cel cu care ne obișnuise. Ritmul dens, menținut la un volum discret, astfel încît să nu degenereze în cavalcadă rock, dă uneori într-un clocot discret și vesel la care mai contribuie pianul, însă tot ca instrument ritmic.
Acompaniatorii sînt aleși dintre mai vechii colaboratori – Andreas Hourdakis (chitară), Daniel Karlsson (pian), Thobias Gabrielson (bas), cu trompetistul norvegian Mathias Eick contribuind prietenește la piesa „The Shore of Unsure“. Chitaristul Hourdakis iese în mod particular în evidență ca responsabil cu secțiunile melodice, încărcate de referințe calde la Pat Metheny – o influență persistentă încă din vremurile E.S.T.
Sînt aici semnele unei celebrări a vieții, fie ea și temporară (ultima piesă e intitulată „All the Remaining Days“), și îndrăznesc să sper că ar putea fi albumul care îl lansează pe Magnus Öström pe propriul drum, unul cu albume ale căror recenzii să nu înceapă cu două paragrafe despre Esbjörn Svensson Trio. Nu e ușor să rămîi pe drumuri ca baterist, iar dificultățile de a pune la cale o trupă în calitate de lider sînt mai mari decît pentru alte categorii de instrumentiști. Pe de altă parte, eu tot sper că Öström și Berglund se vor reîntîlni cîndva în același proiect.
Magnus Öström Band vor concerta în seara de 7 iulie în cadrul Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărîna. Mai multe la garana-jazz.ro.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.