Piloni

• OCS, Fabrica de păpuşi.
• byron, Nouă.

Avem albume noi din partea unor piloni de susținere a istoriei rock-ului alternativ din România, trupele Omul cu Şobolani și byron – prima, membră de vază a Generației Atomic; a doua, care a consfințit îngroparea fazei respective și a deschis ferestrele pentru o mai bună respirație în rock-ul românesc.

Destinul OCS e legat strîns de postul Atomic TV, poate singura televiziune din lume la care vedeai, în același sfert de oră, „Sînt jupîn, vînd fîn“, un clip Marilyn Manson, „Suzana, mi-ai furat banana“ și un Placebo. Printre astea se nimereau frecvent și OCS, amalgamul apărînd în retrospectivă ca un experiment psihologic de testare a discernămîntului muzical. Hit-ul „Vara pe oliță“ a fost o sinteză a demonilor care concurau în doze de trei minute pentru posedarea minților sechestrate de televizor; pentru rockeri, era un hibrid între rock-ul de Costinești al începutului anilor `90 (ironia amară a Timpurilor Noi) și pretențiile celor care prindeau gustul alternativului occidental infuzat cu puțin grunge. Grupul și-a asumat provocarea de a face rock românesc la trecerea între milenii, coloană sonoră pentru cea mai radicală tranziție între generații și gusturi muzicale. Mulți artiști de atunci nu au supraviețuit apariției YouTube (adică expunerii tinerilor români la termeni de comparație), însă OCS au spus: „Ajutor, ajutor, nu mă mai pot uita la televizor / Lasă că îmi fac eu televiziunea mea / Iar tu te vei putea uita la ea“. Noul album arată un progres considerabil față de sound-ul de garaj al primelor materiale – un rol important are aici producătorul britanic Adam Whittaker care în ultimii zece ani a pribegit, asemenea apostolului Andrei, să-i învețe pe alternativii noștri importanța ingineriei sonore. În funcție de cum am trăit experimentul Atomic TV, unii nu mai putem să ascultăm ce-a fost atunci, alții frecventăm cu sevraj „ironic“ retro-petreceri. Noul OCS reușește să țină laolaltă cele două categorii de public – jumătate piese de zbenguială cu refrene „k lumea“, jumătate sobrietate de veterani experimentați, grupul mizînd pe simpatie mai mult decît pe prețiozitate.

De o oarecare prețiozitate pot fi suspectați byron, însă pentru că nu avem o comunitate prog-rock, o masă critică de artiști comparabili care să le confere context. În absența unui astfel de context, byron sînt asimilați la noi tot rock-ului alternativ, deși o singură audiție comparativă cu albumul OCS e suficientă pentru a demonstra unde se termină un gen și unde începe altul. Pe Nouă avem mai mult Steven Wilson decît Coldplay, mai mult Arena decît Placebo, cu lirică meditativă densă și melodii dificil de îngînat; a cînta versurile alături de trupă necesită studiu individual, nu e ceva ce prinzi din mers în euforia unui concert.

byron s-au înființat prea tîrziu ca să profite de experimentul „K Lumea“, datorită drumului sinuos al protagonistului Dan Radu pînă în 2006 prin acea vîltoare a așteptărilor muzicale reformulate la trecerea dintre milenii. Evitînd mocirla respectivă, byron s-au impus încă de la debut ca o trupă de rock informat mai degrabă decît intuitiv, asimilînd rapid ingrediente-cheie din progresivul britanic, obținînd un echilibru dificil între metalic și acustic, între riff-ul în forță și metafora gingașă. Noul album ni-i prezintă drept grupul românesc de prog-rock prin excelență, deși semibaladele cu lirism melodramatic și priză la public mențin grupul într-o comunitate „alternativă“ de care e riscant să te îndepărtezi fără să nimerești în vreo prăpastie. Presa a inventat pentru acest compromis eticheta „adult contemporary“ – o aberație care maschează o evidență importantă, că avem în sfîrșit rock progresiv românesc de nivel internațional.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.