Perspective și traume
● Kendrick Lamar, Mr. Morale & The Big Steppers, TDE, 2022.
Poate că Pulitzer-ul nu are chiar greutatea Nobel-ului ridicat de Bob Dylan în primăvara lui 2017, dar Damn, al patrulea album de studio al rapper-ului american Kendrick Lamar – lansat, coincidență, în aceeași lună aprilie a anului în care bătrînul folkist ajungea la Stockholm pentru a-și primi statueta și laurii –, făcea toți banii. Cu așa narator, toată acea fluență impecabilă, pedantă și inconturnabilă a poveștilor spuse acolo chiar nu avea cum să treacă neobservată pînă și de cei care pînă atunci nu avuseseră ochi decît pentru muzică clasică și jazz, un alt gen clasicizat și lansat snob în stratosferă. Lamar nu doar că a fost primul artist din hip-hop premiat pentru, citez, „discul lansat pe 14 aprilie 2017, o colecție de cîntece compuse cu virtuozitate, unificate de autenticitatea lor vernaculară și dinamismul ritmic, care le transformă în niște viniete afectuoase ce captează complexitatea vieții afro-americane moderne”, dar, mai important și mai puțin pompos, a teleportat în prim-plan ceea ce începea, ca să folosesc formula lui Matthew Trammell, cu „era blog-urilor, cîndva la mijlocul anilor 2000, cînd pe proaspetele pagini de Wordpress se încărcau zip-uri cu albume de rap compuse de amatori în propriile dormitoare”. De la premiul acela neașteptat și pînă astăzi, Kendrick Lamar a fost mai degrabă absent. Damn devenea albumul de rap al anului la Premiile Grammy din anul următor, se cățăra sus de tot în Billboard 200 și își primea binemeritatele acolade din partea criticii și a publicului, dar autorul său intra parcă într-un fel de muțenie. Sigur, una întreruptă cînd de realizarea soundtrack-ului pentru Black Panther, de amintitele Grammy-uri sau de apariția într-un serial numit Power.
Cei patru ani de pauză au fost întrerupți anul acesta, în februarie, de apariția sa în show-ul din pauza Super Bowl-ului și, la jumătatea lunii mai, de lansarea unui nou album de studio, al cincilea din carieră – Mr. Morale & The Big Steppers –, prefațat, ca înaintea oricărei lansări de LP de-ale lui, de partea a cincea a celebrei sale piese-decodor, „The Heart”. Aici, în videoclipul ei, fața i se morfează, pe rînd, în cele ale lui Kobe Bryant sau O.J. Simpson, Jussie Smollett sau Kanye West, Nipsey Hussle sau Will Smith, iar mesajul stă în primele două versuri: „As I get a little older, I realize life is perspective, / And my perspective may differ from yours”. Iar MM&TBS urmează cît se poate de fidel calea prologului, fiind, ca și Damn, pînă la urmă, o operă autobiografică ce sapă în spațiul traumatic, lăsîndu-l în urmă pe cel politic (în pofida aparenței). Și asta nu doar pentru faptul că umbra și vocea guru-ului dezvoltării personale Eckhart Tolle, terapeutul muzicianului, stau bine-mersi pe un album pe care Lamar nu mai produce (sau nu mai vrea s-o facă, din rațiuni estetice poate evidente) strălucirea pop a compoziției de pe Damn. „«– I hope you find some peace of mind in this lifetime, / I hope you find some paradise.» «– I’ve been goin’ through somethin’, / One-thousand eight-hundred and fifty-five days, / I’ve been goin’ through somethin’. / Be afraid!»” – dialogul ăsta cu partenera sa de viață, Whitney Alford, de pe piesa „United in Grief”, înainte de a reuși să imprime rama tematică a lui Mr. Morale & The Big Steppers, devine declanșatorul unui LP care balansează narativ între vulnerabilitate, umor, spovedanie și empatie.
Paul Breazu este jurnalist.