Pariuri personale
● Christone „Kingfish” Ingram, 662, Alligator Records, 2021.
● Shemekia Copeland, Uncivil War, Alligator Records, 2021.
Regret că n-am ajuns la cele cinci (!) concerte Beth Hart de vara asta de la Brezoi, am fost și oarecum sceptic privind rostul a cinci concerte consecutive, nu consideram că în România există suficient public pentru așa ceva. Se pare că m-am înșelat, nu am date oficiale, dar am auzit numai impresii pozitive, nu știu pe nimeni care să se fi întors altfel decît încîntat de acolo. M-am consolat cu o săptămînă de blues pe balcon, ocazie cu care mi-au ieșit în cale două albume de impact imediat, din acelea la care fredonezi piesele încă de la prima auzire, par să vină dintr-un duh al muzicii la care sîntem subliminal conectați cu toții.
Recent ieșit din adolescență, Christone „Kingfish” Ingram tocmai își încheie mandatul de copil-minune al genului – or fi mai des întîlniți copiii-minune în blues? Ca și Bonamassa la vremea sa, băiatul din Mississippi a fost remarcat la o vîrstă fragedă de echipa lui B.B. King (unii avansează ipoteza că ar fi posedat de spiritul acestuia), la 15 ani cînta la Casa Albă, iar pînă la primul album a deschis concerte pentru legende americane ale genului și a cîntat prin filme (eu l-am văzut prima dată în Luke Cage). A ajuns la Premiile Grammy la 20 de ani cu albumul de debut, iar de atunci bate fierul cît e cald. Am fost încîntat de debutul său volatil, excesiv în solo-uri vibrante; ăsta e farmecul debutanților – dau totul, au de demonstrat ceva. Noul material e în schimb albumul său „profesionist”, organizat, mai puțin copilăros în versuri, omagial („My heroes are still here – Jimi, B.B., Buddy and Lightnin Hopkins, too!”), cochetînd cu genuri conexe probabil la sfatul producătorilor – puțin soul, niște idei de la Prince. Orice copil-minune e ghidat la început de un profesionist discret; aici îl avem pe Tom Hambridge, colaborator al lui Buddy Guy pe cele mai importante albume ale sale și unul din cei care au ținut pe umeri blues-ul ultimei jumătăți de secol – ca producător și ocazional compozitor pentru numele cele mai mari (Bonamassa, ZZ Top etc.). Lui i se datorează în bună măsură explozia carierei lui Kingfish și rafinamentul tehnic al sound-ului, neobișnuit pentru un început de carieră.
Tot copil-minune a fost cîndva și Shemekia Copeland, începîndu-și cariera în deschiderea concertelor tatălui său, chitaristul texan Johnny Copeland. Materialul pe care îl recomand e al zecelea său album, urmînd unui alt album excelent (America`s Child) căruia îi continuă temele sociale de actualitate – Black Lives Matter, noul război civil american, dreptul de portarmă, violența domestică. O face însă într-o cheie pacifistă, ocazional umoristică, nimic din spiritul vindicativ care se iscă ușor din astfel de subiecte. E nevoie de mai multă muzică pozitivistă, invitînd la conciliere, pe astfel de subiecte, iar Shemekia Copeland face o treabă excelentă alternînd subiectele serioase cu cîntece de inimă albastră, inclusiv cîteva cover-uri alese să se potrivească tematic – după Rolling Stones, Little Junior Parker, Chuck Cannon și, firesc, tatăl artistei. Shemekia are și ea un ajutor de nădejde în co-compozitorul și managerul John Hahn, deci e vorba de același șablon colaboraționist pe care l-am menționat în cazul lui Kingfish, între un talent înnăscut și un strateg/tehnician.
Nu sînt două albume de blues oarecare, le-am ales ca un pariu personal pentru premiile Grammy de anul ce vine – Kingfish e un chitarist incredibil (nu doar raportat la vîrstă), iar Shemekia Copeland e una din cele mai puternice voci blues de la Beth Hart încoace. Poate concertele de la Brezoi au dovedit că avem o comunitate blues în Romînia suficient de largă și inimoasă ca să mai vedem nume de acest calibru.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.