Paranoid Android
● Thom Yorke, ANIMA, XL Recordings, 2019.
„Show me the money, / Party with a rich zombie, / Suck it through a straw, / Party with a rich zombie, / Crime pays, she stays / In Kensington and Chelsea, / And you have to make amends, / To make amends to me.“ Basul pulsează într-un punct oarecare al hardcore continuum-ului lui Simon Reynolds. „Am început să internalizăm ceea ce spun noile tehnologii despre noi și să actăm în consecința acestui fapt. Îmi este din ce în ce mai clar că motivul pentru care îl putem privi relaxați pe Boris Johnson mințindu-ne cu nerușinare, promițînd ceva despre care știm cu certitudine că nu are cum să se întîmple este acela că nu trebuie să ne conectăm direct cu el, pentru că nu e decît un banal avatar. Doar un tip cu o frizură stupidă, agitînd un steag. Asta, OK, pare amuzant! Dar consecințele faptelor sale nu sînt reale. Consecințele lucrurilor pe care le facem cu toții nu mai sînt reale. Putem rămîne anonimi, undeva în spatele lor. Ne trimitem avatarurile să abuzeze și să otrăvească lumea, iar apoi le retragem discret, într-o anonimitate totală.“ Dacă era nevoie de o decriptare a narațiunii celui mai nou album lansat de frontman-ul formației Radiohead, Thom Yorke, o aveți citată înainte, dintr-un interviu cu Zane Lowe, omul de la Beats 1, stația de radio a Apple. Nu știu dacă Boris Johnson locuiește în Kensigton sau Chelsea, dar Yorke a internalizat cu destulă dexteritate un limbaj al muzicii electronice care, chiar dacă nu trece dincolo de referențialitate, funcționează la nivel de improvizație. Nici o noutate, o făcea acum destulă vreme chiar cu Radiohead. Și nu mă refer aici la ubicuul OK Computer, cît la deconstructivistul, privit prin lentila muzicii electronice contemporane, The King of Limbs. ANIMA, cel mai nou LP solistic al englezului, are, programatic, mai multe în comun cu acesta decît cu precedentele opere pe cont propriu, The Eraser (2006) și Tomorrow’s Modern Boxes (2014). Dacă, în 2011, TKoL încerca – reușind doar fragmentar – să capteze Zeitgeist-ul unei ere care începuse cu revoluționarul Untrue al lui Burial și cu nu mai puțin revoluționarul (chiar dacă din cu totul alte motive) In Rainbows, ANIMA pare a fi oglinda în care amintitul Untrue se privește pentru a nu se mai recunoaște. Spuneam undeva că această operă poate fi albumul pierdut al unui Burial absolvent al Universității din Exeter (locul în care Yorke și-a făcut studiile) – în locul fluidului landscape post-postindustrial în care reverberează la propriu cea dintîi capodoperă lansată de Hyperdub-ul lui Steve Goodman. Yorke și mîna sa dreaptă în această afacere, producătorul Nigel Godrich, decupează o infinită simfonie loop-istă, condusă de falsetto-ul irecuperabil al vocalistului de la Radiohead; acolo unde Burial turna empatie, emoție și atmosferă, atenuînd pulsația sintetică a muzicii electronice, Yorke și Godrich sînt mai degrabă interesați de o reprezentare tehnică a, poate, aceluiași peisaj politic. Paradoxal sau nu, ei fug de structură pentru a cădea de multe ori în capcana ei, salvîndu-i din cînd în cînd cinismul autoadministrat și apelul înverșunat la anxietate și paranoia: „I have to hope this spell’s going to break, / I have to destroy to create, / I have to be rude to your face, / I’m breaking up your turntables, / Now I’m gonna watch your party die“. Chiar dacă „Twist“ – ca și opener-ul „Traffic“ și „Runwayaway“ – încearcă să salveze acest album de el însuși, concluzia mea se confundă cu cea a lui Thom Yorke, de pe „Dawn Chorus“: „I think I missed something / But I’m not sure what“.
Paul Breazu este jurnalist.