Originalitate

● Lingua Ignota, Caligula, Superpuma Records, 2019.

● Daniel Norgren, Wooh Dang, Profound Lore Records, 2019. 

Războiul intergenuri se poate sfîrși prin segregarea definitivă a femeilor și bărbaților (cu delegarea problemei natalității spre instituții specializate) ori cu ajutorul ideologiei de gen care dezamorsează dihotomia celor două sexe tradiționale și face irelevante argumentele bazate pe acestea (masculinitate, feminism etc.). Bătăliile războiului respectiv inspiră artele de toate felurile, iar dinamica relațiilor între genuri se manifestă inevitabil și în muzică.

Lingua Ignota e proiectul feministei beligerante Kristin Hayter a cărei lirică are ceva din brutalitatea formațiilor death-metal („If the poison won’t take you, my dogs will“), întorcînd armele împotriva perspectivei falocentrice care domină istoria muzicii metal, dar și împotriva creștinismului văzut ca fundație a orînduirii patriarhale. Apariția artistei e punctul culminant al mișcării douămiiste care le-a consacrat pe Chelsea Wolfe ori Anna von Hausswolff – mișcare pentru care presa a propus recent eticheta death gospel, consfințind un nou gen muzical ajuns deja la a doua generație (Zola Jesus, Louise Lemon), ori chiar a treia dacă includem pionieratul solitar al venerabilelor Diamanda Galas și Jarboe. Și trebuie să le includem, pentru că Lingua Ignota închide un cerc întorcîndu-se la feminismul apocaliptic al artistelor respective, în timp ce restul numelor menționate aici au încercat adesea să se facă plăcute bărbaților. Pe cel mai recent album al său, masculinitatea toxică e personificată de figura ce dă titlul materialului – Caligula. Abuzul și trauma sînt conceptele centrale, iar din muzica artistei s-a extirpat treptat melodia, lăsînd loc aici unui amalgam de furie și deznădejde retorică. Instrumentația prezintă bucăți melodice de pian și coarde sechestrate într-un cadru weird-metal alcătuit de colaboratorii artistei (membri The Body, Uniform, Full of Hell și alții). Recomand concertele Lingua Ignota drept intense și opresive, condimentate cu versiuni torturate ale unor balade candide la origine („Jolene“ după Dolly Parton îţi face părul măciucă).

De cealaltă parte a baricadei, contrapun talionului feminist albumul Wooh Dang – de o duioșie rar întîlnită, al unui bărbat cu imagine nătîngă pe nume Daniel Norgren. Folkistul sihastru și-a construit singur primele instrumente și înregistrează albume direct pe casetă în satul suedez în care își petrece viața sub preceptele piesei „Let Love Run the Game“. Muzica sa cu rădăcini în blues are o producție rustică – înregistrări cu mijloace modeste în gospodăria de la țară, în consecință audiția oferă experiența ascultării unui post de radio analogic, cu fîșîit și bruiaje ce lasă impresia că s-a folosit o tehnologie bazată pe cutii de conserve. Mare parte din piese sînt blues clasic sau balade de pian cu joasă fidelitate sonoră, voce necizelată și naturalețe organică. Oferă în schimb refrene irezistibile, povești despre pescuit în izvoare miraculoase și armonie idilică între sexe, cu sentimentalisme lipsite de rușine („You’re the coffee in my cup, / You’re the one who woke me up“). Excepție face piesa de căpătîi „The Flow“, care intră straniu în zona ambientală, sugerînd o fațetă experimentală ce stîrnește curiozități cu privire la planurile de viitor ale artistului.

Aud mai nou că producătorii și trupele își gîndesc muzica din perspectiva algoritmilor de recomandare pentru streaming, unde trebuie îndepliniți anumiți coeficienți de similaritate pentru a căpăta vizibilitate în listele de recomandări. Avem aici doi artiști a căror originalitate alunecă prin ochii plasei algoritmilor de recomandare. 

Aron Biro este autorul blog-ului http://aronbiro.blogspot.com.