Operetă rock
● Jack White, Blunderbuss, XL Recordings, 2012
Jack White a fost mereu un tip al dracu’ de cinstit şi de amuzant, chiar dacă muzica pe care a cîntat-o era mai degrabă a altora. Cu The White Stripes s-a distrat, de multe ori chiar pe seama noastră, servindu-ne cînd cu un videoclip, regizat de Sofia Coppola şi prestat de o înnebunitoare Kate Moss, de văzut cu draperiile trase, cînd cu starea civilă a colegei de trupă Meg, ba soră geamănă, ba soţie, cînd cu riffuri de plantat în gîtlejul gargantuesc al peluzelor stadioanelor de fotbal, cînd cu coperţi de albume şi instrumente în alb şi roşu. Cu The Raconteurs/The Saboteurs s-a îndepărtat puţin de universul TWS, încercînd cîţiva paşi pe un teren ceva mai tradiţionalist. Apoi a apărut, dintr-un accident, ideea unui supergrup, The Dead Weather, iar omul s-a dat, chipurile, serios pe brazdă. În sensul că s-a apucat de bătut în tobe şi s-a mutat în Nashville, abandonînd rockistul Detroit, pentru ca muzica să-i simtă şi mai profund, şi mai curat americăneşte. Nici o problemă: JW şi Allison Mosshart, vocalista formaţiei, îl pot face pe Bo Didley să arate precum Patsy Cline. Iar pe Patsy Cline, precum Neil Young. Şi să sune precum un coşmar demn de paginile gotice ale domnului E.A. Poe.
După cum puteţi deduce din rîndurile de mai sus, Jack White a fost mereu şi un muzician din cale-afară de muncitor. Număraţi: şase albme cu The White Stripes, între 1999 şi 2007, două cu The Raconteurs (2006 şi 2008) şi două cu The Dead Weather (2009 şi 2010). Ca să nu mai pun la numărătoare lista interminabilă de colaborări. Tocmai de asta e o minune că această primă operă solo a sa a apărut abia acum, în 2012. Sau nu. Uitaţi de fraza dinainte. La 13 ani de la debutul discografic cu The White Stripes, JW avea nevoie de o pauză. Ea se cheamă Blunderbuss – un album din care pianul muşcă o bucată consistentă, creat de unul dintre cei mai particulari chitarişti ai ultimului deceniu. Dar LP-ul ăsta nu înseamnă doar atît. Mai avem aici umor (de multe ori amar), ceva sex, destule riffuri falice şi nişte tobe delicios de crocante, lovite de o tipă (ai auzit, dragă Meg?!) pe care o cheamă Carla Azar, din trupa Autolux. Şi, evident, un mix de stiluri care comută de pe country pe jazz, pe garage rock şi blues şaptezecist, cu o rapiditate dezarmantă. Aparent, nimic nou pentru un muzician care a fetişizat obsesiv aceste zone şi perioade muzicale, în toate proiectele prin care a trecut.
Blunderbuss e un album relaxa(n)t făcut de un tip, care – deşi abia a trecut printr-un divorţ, despre care tot vorbeşte, mai în glumă, mai în serios, pe-aici – se distrează bine. Inegal, dar seducător, cu un aer pregnant de operetă sarcastică, rock-ul hibridizat al lui Jack White e plin de plăceri ascunse, fie că vorbesc de săgeata aruncată către „Seven Nation Army“ de tembeloida, dar reuşita glumă moralistă „Freedom at 21“, de „Hip (Eponymous) Poor Boy“, o parodie country în care s-ar simţi bine orice erou western de carton pus la intrarea într-un saloon sau de aroganţa cocoşistă à la The Rolling Stones a unei piese numite „Trash Tongue Talker“.
Paul Breazu este jurnalist.