Opere

● Crippled Black Phoenix, Ellengaest, Season of Mist, 2020.

● Ayreon, Transitus, Music Theories Recordings, 2020.

S-a abuzat de eticheta rock progresiv pînă la epuizare, cel puțin cinci generații și-au arogat-o cu sau fără recunoștință față de generațiile precedente; nici cei care îi preferă pe înaintași nu sînt întotdeauna indulgenți cu epigonii, refuzînd să le recunoască valoarea adăugată. Fiind unul dintre subgenurile rock care au tot revenit în atenție, persistînd mai bine de o jumătate de secol, istoria sa s-a pretat la canibalism generațional și analize antropologice. Am crescut în generația care eram acuzați că nu avem dreptul să ascultăm Dream Theater dacă n-avem un album Yes în casă, dar am trăit și bucuria de a-i face pe unii să se simtă prost pentru că nu ascultaseră Opeth sau Anathema, dar mergeau la concertele unor palizi imitatori ai acestora.

Articolul de față recomandă două albume recente care pot fi atacate din ambele direcții, ori pot fi degustate cu egală plăcere și indiferență la sensul curgerii timpului – e vorba de noile materiale Crippled Black Phoenix și Ayreon. Ambele aparțin scenei menționate, dar își asumă influențe din epoci diferite. Au totuși în comun predilecția pentru opere rock epice și colective vocale invitate, coordonate de manageri de proiect – englezul Justin Greaves, respectiv olandezul Arjen Lucassen – care angajează cele mai surprinzătoare contribuții de la un album la altul.

Dacă despre Anathema s-a spus că aveau prea mult Pink Floyd în ei, despre Crippled Black Phoenix s-a spus că ar avea prea mult Anathema, un caz de contaminare intracomunitară; iar acum chiar au, căci Vincent Cavannagh îi ajută cu vocea pe două piese, umplîndu-și timpul rămas în urma recent anunțatei suspendări a propriei trupe. Mai sînt și alți musafiri aici – Ryan Patterson de la Fotocrime vine cu inconfundabilul său post-punk (direcție consolidată pe finalul materialului cu un cover Bauhaus); scandinavii Jonathan Hulten și Gaahl contribuie cu personalitățile lor baladiste, revelate prin proiectele lor recente (despre primul am scris recent tot aici); vocea principală aparține Belindei Kordic, care s-a intersectat romantic cu liderul trupei acum cîțiva ani (vezi proiectul Se Delan al cuplului), iar acum a fost adoptată ca voce oficială în Crippled Black Phoenix. Istoria grupului e una fluctuantă, cu membri venind și plecînd, modificînd destul de radical sound-ul trupei într-un ciclu cu două-trei albume pe iterație. Acesta e primul album al unei noi iterații, făcînd pași în cîteva direcții neexplorate anterior.

Despre Ayreon s-au scris povești și benzi desenate, mă mir că încă nu s-a făcut un film – proiectul e caracterizat drept un Hollywood-rock, cu albume extravagante și prestanță de teatru muzical. La cîteva ocazii (filmări de DVD-uri) s-au organizat și unele concerte live cu ajutorul invitaților care au reușit să se sincronizeze pentru așa ceva, însă variantele audio de pe albume au fost întotdeauna mai bombastice și mai de anvergură – pe materialele precedente s-au perindat vocile de la Iron Maiden, Dream Theater, Tiamat, Nightwish, Spock’s Beard plus instrumentele unor invitați cu totul speciali (Keith Emerson, Steve Hackett, Rick Wakeman). Pentru noul material pare că s-a cheltuit ceva mai puțin pe producție – cele mai mari nume sînt Joe Satriani și Marty Friedman (cu intervenții scurte), eventual Dee Snider (Twisted Sister), iar restul sînt reprezentanți obscuri ai underground-ului european, chiar olandezi din proximitatea profesională a compozitorului (Epica, Xandria etc.). Toate albumele Ayreon sînt compuse în jurul unor povești elaborate, segmentate în arii muzicale și acte narative – de obicei din genul SF, aici și ceva gotic profitînd de dicția invitatului pe care s-au dus majoritatea banilor, naratorul Tom Baker (Dr. Who).

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.