Olimpianism

● Robert Plant, Carry Fire, None­such Records, 2017. 

Sînt puțini muzicienii din generația lui Robert Plant care, odată ce și-au găsit „sound-ul cîștigător“, să nu se fi complăcut în propria sferă de confort și glorie. Cu reputația vine și grija menținerii acesteia, iar abordarea predilectă la nivelul „legendelor“ e cea a stăruinței în conservarea familiarului, a nostalgiilor și a relațiilor deja clădite.

Robert Plant în schimb s-a reinventat în mai multe rînduri cu riscul diluării propriei identități muzicale – sînt printre fanii Led Zeppelin unii care uită că acesta încă activează, că nu și-a întrerupt niciodată producția muzicală, că ocazionalele „reuniuni“ care mai fac uneori vîlvă sînt doar evenimente izolate într-o carieră solo densă și eterogenă, o campanie nestăvilită de explorare a ceea ce s-ar putea numi world rock. În unele proiecte Plant și-a pus personalitatea în slujba acompaniatorilor (în special cînd erau de sex feminin), îndepăr­tîndu-se drastic-sfidător de așteptări și de orice comparații cu epoca Zeppelin. În alte cazuri a profitat de acompaniatori mai obscuri și mai ieftini decît foștii colegi – exemplul elocvent e chiar grupul Sensational Space Shifters, în a cărui denumire cuvîntul-cheie e „shifters“.

Călătoria muzicală post-Led Zeppelin nu e la fel de populară ca „the biggest band of the 70s“, însă e mai bogată în condimente și arome. Cei care îl încadrează pe Plant în categoria gloriilor apuse ­pierd bucuriile pe care le aduce veritabilul caleidoscop world music la care acesta lucrează deja de mai multă vreme decît a investit în Led Zeppelin. În această privință artistul e comparabil cu Mike Patton mai mult decît cu Ozzy Osbourne, deși investigațiile lui Plant au fost orientate mai mult antropologic și etnic, decît înspre testarea limitelor noțiunii de muzică. Nu și-a dorit să fie avangardist cu orice preț (de această datorie s-a achitat în avans), ci a avut preocupări mai apropiate de ale unui arheolog. Nu a avut niciodată rețineri în a se declara inspirat și impresionat de artiști anonimi ori provenind din genuri disparate – world music, indie rock/pop ori country regional american – întotdeauna a făcut-o cu acea galanterie ce vine la pachet cu titlul de Ofițer cultural al Imperiului Britanic.

Carry Fire e cel mai recent dintre albumele pe care Plant mixează o multitudine de influențe folk-orientale (și instrumente exotice aferente) pe o structură blues-rock dominată de melodii și melancolii, cu un nivel relativ scăzut de forță și energie. Un factor important e și vîrsta, însă Plant nu încearcă nici măcar să mimeze energia prin trucuri de producție – itinerariul său e liric și emoțional, afundîndu-l tot mai adînc pe misterioasa potecă revelată demult cu piesa „Kashmir“. Un moment aparte al albumului e duetul cu Chrissie Hynde de la The Pretenders – Plant are o predilecție pentru duete cu voci feminine însă, după aventurile cu staruri ale scenei country americane, se întoarce, iată, la o colegă de generație și de scenă. Duetul lor e un cover bizar după zburdalnicul hit rock’n’roll al anilor ’50, „Bluebirds over the Mountain“, pe care Plant îl domesticește și îi aliniază la tonul romantic-mistic ce emană din întreg albumul.

Scrisesem cîndva despre despărțirea dintre Plant și folkista americană Patty Griffin. „I’m mostly singing alone this ­time. I won’t have to worry about Patty glaring at me when I fuck up this ­time“, zice artistul despre noul album. E un album menit să lase lucruri în urmă și să facă pași înainte, un album al anduranței. Focul muzical pe care l-a cărat Plant prin istorie e de natură olimpică, păcat că olimpiadele nu prevăd probe muzicale. 

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.