O poftă contagioasă
● Geta Burlacu & Alex Calancea Band, Cine iubeşte, Sens Music, 2010.
Cu oarecare tristeţe în suflet trebuie să afirm că basarabenii ţin pe linia de plutire muzica pop românească (cînd zic pop, mă refer la un statut, nu la un stil ori gen anume). Fie că-i vorba de Zdob şi Zdub, familia Stratan, Ozone ori Tori Amos a Chişinăului (Alexandrina Hristov), muzica lor ia pe sus România, apoi o transcende şi invadează media pop occidentală, fără mari probleme. Nu mă refer neapărat la calitatea muzicală, cît la calitatea împachetării, şi nici cu asta nu mă limitez la ambalaj, ci mă refer la tot ce înseamnă pregătirea unui produs pentru o industrie muzicală matură: calităţile tehnice ale soundului, prospeţimea muzicală şi aparatul de marketing cu care e împins produsul în conştiinţa colectivă. Acum a venit rîndul Getei Burlacu să ne arate cum se fac lucrurile astea.
Încercînd să mai aflu una-alta despre cel mai recent album al său, am răscolit media românească doar-doar oi găsi o recenzie de critic ori măcar de fan, care să mă lămurească asupra contextului din care a ieşit relativ brusc artista, avînd în vedere că am auzit prima dată de ea la ultimul Cerb de Aur. Din păcate, n-am avut mare folos de această cercetare, toate rezultatele din Google aveau de-a face cu faptul că Geta Burlacu a pozat goală pentru coperta albumului. Nu doar ea, ci şi instrumentiştii, dar de ei nu s-a luat nimeni, aşa că voi umple eu acest gol: se numesc Alex Calancea Band şi prin acest album propun unul din cele mai originale sounduri înregistrate pe pămînt românesc: o fuziune de jazz, funk, rock, muzică populară şi un fel de manele... mă rog, muzică lăutărească. Cum ziceam, nici n-apucasem să termin de tastat Geta în caseta de căutare Google, că mi-a şi apărut lista de sugestii bazată pe cele mai frecvente căutări din ultimele zile: „Geta Burlacu goală“. Am dat şi peste nişte emisiuni (din genul duminical) în care spectatori sobri sunau în studio să întrebe de ce a fost nevoie de acest gest îngrozitor. Trăim într-un context în care obscenitatea are încă definiţii medievale, deşi un alt soi de obscenitate (mult mai dificil de definit şi referit bibliografic) ne sufocă zilnic, încît am ajuns să-i atribuim statut de normalitate.
Şi totuşi, unde se poate citi o recenzie? M-am gîndit să scriu eu una, deşi am alocat deja cam mult spaţiu pentru problema auxiliară. Spaţialitatea sunetului e incredibilă pentru un produs românesc (de dat la maxim în căşti). Vocea Getei Burlacu are o poftă de cîntat contagioasă, reuşind o gamă de abordări surprinzător de dinamică (pentru cine n-o ştia înainte): de la bossa nova moldovenească la momente Aura Urziceanu, de la balada „Ciririp (Aseară la poarta mea)“ care te umple de o jale inexorabilă, la explozii de jovialitate latino, de la pasaje de rock progresiv la soul cahulean, muzica Getei Burlacu şi a găştii lui Calancea surprinde aproape pe fiecare piesă, deşi, cel puţin în plan instrumental, are o coloană vertebrală funk. Uitîndu-mă în urmă peste cariera artistei, remarc numeroase materiale-exerciţiu prin care aceasta îşi încearcă mîna (= vocea) cu diverse genuri, dar Cine iubeşte pare să fie primul său album interdisciplinar.
Materialul are şi două neajunsuri, unul mic şi unul mare. Cel mic e tentaţia grupului de a prezenta, tot sub chip de experiment, un hit cu rezonanţe de „Macarena“, inclusiv versuri în spaniolă care se potrivesc ca nuca în perete cu pregnantul spirit moldovenesc al albumului (piesa „În cîmpul cu florile“). Neajunsul mai mare poate fi intuit încă din titlu: discul e alcătuit exclusiv din prelucrări după folclor şi Maria Tănase, ceea ce asigură o oarecare familiaritate şi priză chiar de la primul contact, dar anulează experienţa ascultării prin descoperire. Nu chiar de tot, modul în care sînt reformulate piesele produce numeroase surprize, dar pînă la urmă rămîne senzaţia că nu e decît un album cover version.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.