O operă care nu demonstrează nimic

Peter Doherty, Hamburg Demonstrations, BMG/Clouds Hill, 2016. 

Își mai amintește cineva de Billy Bilo? Astăzi are 37 de ani, împliniți în martie, și cîteva kilograme bune în plus. Încă mai poartă pălărie. După inegalul, dar totuși digerabilul Grace/Wastelands, primul album solistic din carieră, apărut în 2009, părea că, muzical, s-a și ascuns sub borurile ei, fiind preocupat mai degrabă de a intra în și ieși din arestul poliției engleze, ba pentru posesie de droguri, ba pentru șofat periculos, aflat fiind sub influența acelorași substanțe. Sarabanda asta din viața lui Peter Doherty avea să cunoască un moment tragic, atunci cînd, în ianuarie 2010, Robyn Whitehead murea în urma unei supradoze. O înregistrare video o arăta pe nepoata magnatului Terry Goldsmith consumînd crack alături de el cu doar cîteva ore înainte de întîmplarea fatală. Cu siguranță că și ăsta a fost motivul pentru care, patru ani mai tîrziu, Doherty se „închidea“ pentru cîteva luni în Hope Rehab Centre din Thailanda. Întors în lume „reparat“, muzicianul britanic lansa destul de repede un EP, Flags of the Old Regime, a cărei piesă eponimă – una care a circulat în diverse forme încă din 2011 – îi era dedicată prietenei Amy Winehouse, urmat, în prima parte a acestui an, de un split cu James Johnston, single-ul lui Doherty purtînd titlul „The Whole World Is Our Playground“. Ambele cîntece amintite aici se regăsesc pe cel mai nou album al său, Hamburg Demonstrations, lansat pe 2 decembrie.

Produs de germanul Johann Scheerer și înregistrat în studioul pe care acesta îl deține în orașul de pe rîul Elba, Clouds Hill Recordings, cel de-al doilea LP al britanicului pare parțial devorat de ceea ce s-a întîmplat în septembrie 2015 – lansarea, după 11 ani și după o reunire mult comentată în 2010, a celui de-al treilea album al formației The Libertines, Anthems for Doomed Youth. Dacă Grace/Wastelands reușea să aducă la suprafață talentul de singer-songwriter al lui Doherty în pofida unor stîngăcii foarte transparente, Hamburg Demonstrations nu trece decît arareori testul. Aplatizată și cumva grăbită, scriitura lui nu mai reușește să cupleze onorabil, ca pe G/W, dandismul garage și romantismul englez. Cu cîteva excepții – „Hell to Pay at the Gates of Heaven“, „Flags from the Old Regime“, a doua versiune a „I Don’t Love Anyone (But You’re Not Just Anyone)“, „She Is Far“ – piesele nu depășesc întotdeauna statutul unor demo-uri. În fond, Peter Doherty a fost mereu despre asta: despre o anumită legătură dintre inconsistență, amînare și talent. Dacă interesul pentru genuri muzicale americane, precum jazz-ul, blues-ul și country rock-ul, conectat la aerul de bard punk al muzicianului, îi acordă albumului o tușă relativ captivantă, surprinzătoarea lipsă de idei în marea lui parte îl face să devină repede nememorabil. E aici un Doherty (re)convertit, căutînd drumul înapoi, capabil să le ceară scuze celor cărora le-a greșit cîndva – „Sorry, dad, for every good time that I had / They made it look so bad…“ („Down for the Outing“), aflat pe drumul cel bun în găsirea mîntuirii prin iubire –, „Only love can heal / The sickness of celebrity“ („Birdcage“). Oricît de răutăcios ar suna, poate că asta e însăși problema. 

Paul Breazu este jurnalist.