O noapte de coşmar la operă

● Scott Walker + Sunn O))), Soused, 4AD Records, 2014. 

Înainte de a citi a doua frază a acestui text, opriţi-vă preţ de trei minute şi 17 secunde. Tastaţi în box-ul de căutare al YouTube-ului aceste nouă cuvinte „The Walker Brothers The Sun Ain’t Gonna Shine Anymore“. Ceea ce tocmai aţi ascultat, o preluare a piesei din 1965 al lui Frankie Valli de către grupul The Walker Brothers, i-a adus acestuia din urmă primul loc în topul britanic. Se întîmpla în 1966, acum exact 48 de ani, în era Wall of Sound-ului spectorian, a beat-ului şi a surf-ului, atunci cînd TWB însemna tot atîta lucru cît The Beatles şi The Rolling Stones. Vocea care deschide cîntecul, cu timbrul acela baritonal, e a lui Noel Scott Engel, un american născut în 1943 şi relocat în Anglia în 1965, pe care trebuie să-l ştiţi ca Scott Walker, pseudonimul său artistic.

Walker e unul dintre acei puţini muzicieni care s-a plimbat prin istoria pop-ului cu o nonşalanţă extraterestră, sondîndu-i periferia arthouse, urbană şi claustrofobă, trecînd prin chilia unei abaţii din Isle of Wight, pentru a studia chant-ul gregorian, şi revenind pentru a produce, aproape treizeci de ani mai încolo, o blasfemie incredibilă şi adictivă numită Tilt. Un disc numai bun de speriat mamele britanice ademenite cîndva, în adolescenţa lor, cu senzualitatea bronzului său californian, teleportat pe o insulă care vede soarele destul de rar, şi cu piese precum amintita „The Sun Ain’t Gonna Shine Anymore“.

În 2009, în timp ce lucrau la ultimul lor disc de studio, membrii colectivului drone/noise/ambient metal Sunn O))) i-au scris lui Scott Walker, propunîndu-i o colaborare. N-a fost să fie atunci, ci acum. Soused, rezultatul acesteia, a fost lansat pe 21 octombrie anul acesta şi înseamnă, fizic vorbind, cinci piese care, împreună, au o durată de aproape 50 de minute, dominate de vocea impresionantă, mai degrabă soprano decît baritonală acum, a lui Walker şi cuplate unui univers narativ care vorbeşte, printre altele, despre masochism („Brando“), Orientul Mijlociu, necrofilie şi incest („Herod 2014“), religie şi războaiele asociate ei („Bull“), dorinţe ascunse („Fetish“) şi nostalgie („Lullaby“). Greutatea şi volumul atît de palpabile ale sound-ului Sunn O))) — drone-ul întunecat, sufocant şi feedback-ul care îi aduce muzicii o dimensiune vag orchestrală, riff-urile în cavalcadă şi săgeţile înmuiate în acid sulfuric trimise de Moog-uri, amplificatoarele răsucite peste limita suportabilă — funcţionează impecabil în relaţie cu trilurile paranoide ale solistului. Un one-man show-ul absurdist al lui Scott Walker faţă în faţă cu peisajul sonic coşmaresc construit de Stephen O’Malley, Greg Anderson şi Tos Nieuwenhuizen. „Tonight / my assistant / will pass among / you. / His cap / will be empty / The most intimate / personal choices / and requests / central to your / personal / autonomy / will be sung.“ Sînt ultimele cuvinte ale ultimei piese de pe album, numită „Lullaby“. Este epilogul care rezumă perfect traseul unei opere unice, una dintre cele mai interesante şi deviante producţii muzicale ale lui 2014.