O formație caleidoscopică
● Vampire Weekend, Father of the Bride, Sony Music, 2019.
Își mai aduce cineva aminte anul 2008 și un album, Vampire Weekend, care purta numele trupei ce îl crease? Își mai aduce cineva aminte că, în acel an, numele lui Paul Simon și al LP-ului său din 1986, Grace-land, erau referința compulsivă (și din cale-afară de enervantă) a criticii cînd venea vorba despre VW? Își mai aduce cineva aminte un notoriu text din -Village Voice, semnat de Julianne Escobedo Shepherd, actuala șefă de la Jezebel, care arunca o anatemă fioroasă asupra unui grup a cărui muzică, citez, „finanțată de marele capital sau nu, emite, din punct de vedere narativ și sonic, duhoarea putregaiului vechilor bani, a vechii lumi și a vechii înalte societăți“? Vorbele acelea ale lui Shepherd au putut fi atunci spălate de entuziasmul pentru formația din New York al celui mai important instrument publicistic al epocii, blogosfera, dar și, pînă la urmă, de ceea ce se auzea pe amintitul Vampire Weekend și pe albumele care i-au urmat acestuia, Contra (2010) și Modern Vampires of the City (2013). (Indie) Pop cu o scriitură impecabilă, fandînd între (auto)ironie, nepretențiozitate și o referențialitate frivolă, muzica de pe albumul de debut al lui Ezra Koenig, Rostam Batmanglij, Chris Baio și Chris Tomson era pur și simplu seducătoare prin ușurința cu care reușea să parcurgă drumul dintre curiozitate și adicție.
La 11 ani de la Vampire Weekend și la șase de la Modern Vampires of the City, în absența keyboardistului Batmanglij, newyorkezii au un nou album. Father of the Bride actează parțial în siajul debutului, concis, cu o aplecare evidentă înspre șaptezecism și, în pofida unui puseu existențialist, posedînd o vitalitate remarcabilă. „When I was young I was told I’d find / One rich man in ten has a satisfied mind / And I’m the one. / One hundred to one says I wouldn’t react / But I’m the one in one hundred who would swing right back / Yes I’m the one!“ Să fie, deci, „Rich Man“ un răspuns tîrziu la cuvintele Juliannei Escobedo Shepherd, dar și un update în realitatea contemporană al hitului din 1967 al lui Eric Burdon & The Animals? În cele 18 (!!!) piese a căror durată totală nu ajunge la 60 de minute, Ezra Koenig & Co. surfează polisemantic prin epoci și idei despre cum trebuie să sune și să simtă pop-ul. Nostalgia se metamorfozează într-o privire aruncată viitorului apropiat pe „2021“, așa cum metalul Statuii Libertății își trăiește schimbarea adusă de timp: „2021, will you think -about me? / I could wait a year but I shouldn’t wait three... boy! / I don’t wanna be... boy! / 2021, will you think about us? / Copper goes green / steel beams go rust... boy! / It’s a matter of... boy!“ Dacă, în aparență, cei șase ani trecuți între Modern Vampires of the City și Father of the Bride pot însemna o veșnicie pentru o formație care avea într-o vreme lumea la picioare, viitorul poate fi un abis. „How long ’til we sink to the bottom of the sea?“, vine întrebarea lui Ezra Koenig și nu mai știi dacă se referă la o relație, la formație sau la momentul politic al lumii. Single-ul „Harmony Hall“, una dintre cele mai consistente piese din toată discografia Vampire Weekend, oferă un posibil răspuns – „Anger wants a voice, voices wanna sing, / Singers harmonize ’till they can’t hear anything. / I thought that I was free from all that -questionin’ / But every time a problem ends, another one begins“ – și o mostră a faptului că, atunci cînd rulează la turația potrivită, muzica produsă de Vampire Weekend este pur și simplu irezistibilă.
Paul Breazu este jurnalist.