O evadare nereuşită
- Red Hot Chili Peppers, The Getaway, Warner Bros., 2016.
„The Getaway“, opener-ul și piesa care dă titlul celui mai nou album Red Hot Chili Peppers, nu lasă loc de îndoieli în privința provenienței. Funk-ul acesta agreabil și calm, tușat (prea) delicat de artificiile de studio ale producătorului Brian Joseph Burton, alias Danger Mouse, pare a i se potrivi ca o mănușă unei formații care a vîndut, în toată istoria ei începută cîndva la jumătatea anilor ’80, peste 80 de milioane de discuri. O „Californication“ dezbărcată de vervă și libido, ea împinge în față formula. Lipsită de ceva vreme de chitara lui John Frusciante, de strictețea decupajelor lui Rick Rubin și de energia delirantă a epocii Freaky Styley – Mother’s Milk – Blood Sugar Sex Magik, Red Hot Chili Peppers alege, atunci cînd nu tinde a se autocita imprudent de mult, să se instaleze bine-mersi într-un univers mid-tempo foarte confortabil. Se simțea parțial acest lucru pe anteriorul album, I’m With You, chiar dacă producția îi aparținea patriarhului Rubin și se supunea altei estetici. Se simte complet în momentul acesta, în care responsabilitatea studioului de înregistrări a ajuns în cîrca unui Danger Mouse cînd sedus de tranzițiile groove-ismului anilor ’70 și ’80, cînd atras de șarmul indiscret al vanilla pop-ului, cînd abandonat într-o surprinzătoare confuzie.
Lead single-ul „Dark Necessities“ nu actează diferit. Cele cinci minute ale lui, fetișizate pînă la saturație de Anthony Kiedis & Co. în ultima vreme, sînt marca proprie recentă a cvartetului californian – plus un pian care picură un sirop inutil –, dar și motivul abisal al încremenirii lui în proiect. Aici, răbufnirea amăruie a lui Kiedis – „You don’t know my mind / You don’t know my kind / Dark necessities are part of my design…“ –, care vorbește despre o relație recent încheiată, funcționează doar la nivel autoreflexiv. Muzical vorbind, designul actual al sound-ului RHCP e lipsit de tensiune, de curiozitate, de pasiune, de frustrare, de nonconformism. Totul se scurge banal și somnolent, într-un singur sens, ca un ceas al cărui arc nu se poate destinde. „We Turn Red“, „The Longest Wave“, „Goodbye Angels“ și „Sick Love“ nu se dezic de tonul general al albumului, unul în care pînă și liniile de bas ale lui Flea sînt contaminate de torpoare.
În a doua sa parte, The Getaway arată ca un teren de încercare pentru ethos-ul Red Hot Chili Peppers. Rătăcit undeva între disco („Go Robot“), ska și psych funk („Feasting on the Flowers“ și „Detroit“), punk rock („This Ticonderoga“), country pop („Encore“) și rock progresiv („The Hunter“ și „Dreams of a Samurai“), grupul din Los Angeles pare a încerca obsesiv să găsească o oarecare ieșire din formulă, la fel ca Anthony Kiedis din siajul unei relații sentimentale terminate. Dar nu reușește decît, cel mult, să se regăsească în cuvintele vocalistului de pe ultima piesă a albumului, strania „Dreams of a Samurai“ – „I’ve lost myself out on the range!“ – și să se simtă pierdut în afara propriei zonei de confort.
Paul Breazu este jurnalist.