O (altă) experienţă eşuată
● U2, Songs of Experience, Island Records, 2017.
„Blessed are the bullies, / For one day they will have to stand up for themselves. / Blessed are the liars, / For the truth can be awkward.“ Vocea nazalizată a unuia dintre cei mai în vogă jucători ai noului val din rap, Kendrick Lamar, vrea să aibă, pe intro-ul lui „American Soul“, efectul magnetic al vreunui speech istoric. Piesa dinainte, „Get Out of Your Own Way“, se încheiase în aceeași cheie: „Blessed are the arrogant / For there is the kingdom of their own company. / Blessed are the superastars / For the magnificence in their light / We understand better our own insignificance / Blessed are the filthy rich / For you can only own what you give away / Like your pain“.
Întoarsă pe dos, Evanghelia după Matei se vrea și ea instrument politic pe acest al paisprezecelea album al grupului U2, Songs of Experience, lansat pe 1 decembrie anul acesta. Cu doar cîteva luni înainte, Bono și compania apăreau pe una dintre piesele DAMN.-ului, ultimul disc al lui Lamar, pentru ca vocalistul irlandez să cînte de două ori „It’s not a place, / This country is to me a sound / Of drum and bass, / You close your eyes to look around.“ Ghiciți ce s-a întîmplat? Cele patru rînduri s-au întors în prima strofă a lui „American Soul“. Dincolo de reciprocitățile intermediate de Universal Media Group, major-ul cu care artiștii se află sub contract, de gesturile narative po-mo și de plot-ul politic care bîntuie cele două piese, trebuie ca această colaborare să fie simptomatică pentru situația în care se află astăzi o formație ca U2.
Să o luăm de la capăt: cu Songs of Innocence, precedentul LP, irlandezii vă intrau nepoftiți în iTunes-uri lăsînd în urmă bombastica post-Achtung Baby. SoI era soft, biografic, melancolic și, la final, impotent, îl gratula cu o referință umedă pe însuși William Blake și – evrika! – lista cîțiva producători din noul pop, precum Ryan Tedder și Paul Epworth, și o colaborare cu Lykke Li. Oricît de straniu ar suna, relevanța unei trupe atît de faimoase era discutabilă la acel sfîrșit de an 2014. Subminată sistematic de un leadership comic, bivalent și dezastruos în același timp, folosindu-și muzica în chip de suport pentru difuzarea mesajelor venite chiar din direcția acestuia, U2 părea a fi la vremea lui Songs of Innocence o mașinărie uzată, lipsită de spontaneitate și energie. Iar discul acela nu reușea să schimbe cu nimic lucrurile.
Cînd Kendrick Lamar își începe speech-ul pe „American Soul“, știi că mașinăria de care vorbeam mai devreme are nevoie de sînge proaspăt pentru a-și rezolva/ascunde problemele. Lista producătorilor din noua generație s-a mărit: Ryan Tedder, Brent Kutzle, Jolyon Thomas, Paul Epworth. La fel și cea a featuring-urilor – amintitul Lamar, Haim („Lights of Home“), Julian Lennon („Red Flag Day“) și Lady Gaga („Summer of Love“). Să nu mă înțelegeți greșit, asta nu înseamnă că U2 a ajuns să sune ca OneRepublic. Nu! „The Showman (Little Red Better)“ arată uneori ca și cum ar fi performată de o variantă șaizecistă a formației înființate în 1976 la Dublin. „Red Flag Day“ alunecă cu ușurință către anii ’80. „The Blackout“ pare a vrea să-și facă loc pe Achtung Baby (dar este mult prea plat pentru a-și găsi un loc acolo), iar mai-mult-decît-plictisitoarea „Love Is Bigger Than Everything in Its Way“ – pe All That You Can’t Leave Behind. Căutîndu-și salvarea la jumătatea distanței dintre insertul de energie nouă și baletul greoi între diversele perioade de glorie trecută, Songs of Experience este portretul unei trupe care nu mai reușește să spună aproape nimic.
Paul Breazu este jurnalist.