Nostalgia lui Iordache

● Iordache, Suita Titan, Fiver House Records, 2018. 

Numele saxofonistului Iordache este legat de întreaga istorie muzicală postrevoluţionară. Puţini artişti români au dat dovadă de o persistenţă comparabilă, iar dintre aceia doar o minoritate au activat în nişe care să nu mizeze pe invitaţii la evenimente organizate de primării şi partide. L-am întîlnit în adolescenţă, era membrul exotic al Sarmalelor Reci la începutul anilor ’90. Astăzi, profilul său muzical e asociat mai degrabă jazz-ului, dar are încă ambele mîini vîrîte în spaţiul indie românesc: e patronul uneia dintre cele mai interesante case de discuri autohtone, Fiver House Records, din portofoliul căreia am prezentat aici grupurile Karpov Not Kasparov, Space Needle, Sebastian Spanache Trio; de ceva ani încoace se însoţeşte cu cei de la Kumm, pe care-i găzduieşte la aceeaşi casă de discuri.

Însă toate acestea sînt subsidiare jazz-manului Iordache – prolific autor care animă cu jazz-ul său dansant dughenele tinereşti ale Bucureştilor, străduindu se să deschidă genul spre cei care nu se omoară după el. Dacă mai există la Bucureşti hipsteri care nu s-au dedicat exclusiv manelelor, ar trebui să se bucure de contemporaneitatea cu Iordache – ne a fost simpatic şi nouă, proto-hipsterilor din circa anul 1995, dar celor de acum le oferă incomparabil mai mult.

Înregistrat live într-un concert la ArCuB, alături de trompetistul Vlad Simon, saxofonistul spaniol Daniel Torres, chitaristul Dan Mitrofan, bateristul Tavi Scurtu şi organistul Adi Stoenescu, cel mai recent material al său, Suita Titan, este sub aspect tematic cam restrictiv-ţintit, vorbeşte despre trotuarele şi betoanele ceauşiste ale cartierului în care autorul şi-a petrecut copilăria. Iordache se defineşte drept artist urban, legîndu-şi destinul şi muzele de Capitală, aşa cum o fi ea. Orice ardelean care se respectă strîmbă din nas cînd cineva omagiază Capitala, dar pînă la urmă avem de-a face aici cu un proiect menit să stîrnească un simţ al locului. Diverse muzici şi comunităţi au mizat pe simţul locului (New York, Seattle, Havana etc.), de ce n-ar încerca şi Bucureştiul să devină un focar al jazz-ului postcomunist? Desigur, competiţia cu alte genuri e acerbă, dar Iordache lucrează la acest simţ al comunităţii, una la care cronicarii viitorului să poată face referire cînd vorbesc de Bucureştii acestor vremuri.

Nostalgia anilor ’80 ne tot năpădeşte de o vreme, s-au făcut pe seama ei numeroase recapitulări, invocări şi recuperări în muzica douămiistă, retro-fetişismul 80s a dat deja cîteva subgenuri muzicale clar conturate. Stilistic, optzecismul acestui album e cel mult subtil (orchestrele ce acompaniau „muzica uşoară de stat“ pe vremuri aduceau cu unele teme melodice de aici). Nostalgia lui Iordache e mai mult conceptuală, exprimată în pachetul vizual, videoclip, şi versurile naiv-amuzante pe unica piesă cu voce a albumului („În Titan“). Titlurile invocă evenimente-cheie ale vremurilor („Mannix pe Rebreanu“, „Nixon la Potcoava“) ori imagini ale urbanismului comunist („Betoane noi se-nalţă azi spre soare“, „Dimineaţa de duminică“). Muzical, materialul e construit pe sintagmele funk-jazz cu care saxofoanele lui Iordache instigă de o vreme locantele bucureştene, încăpăţînîndu-se cu un optimism iremediabil să menţină în viaţă ideea că oraşul s-ar putea consacra ca o bornă a jazz-ului tineresc. E o muncă de pionierat care rareori îşi primeşte recunoaşterea adecvată, însă pare să fie proiectul de viaţă al artistului – răsădit poate chiar în copilăria în care se întreba cine a fost Nixon, cu ce treabă venise prin cartier şi ce muzică se cînta oare la el în ţară. 

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.