Nopți albe (cu blues) la Sighișoara
Interviu cu Berti Barbera
În perioada 24-26 februarie va avea loc a şaptea ediţie a Festivalului Internaţional de Blues de la Sighişoara. Berti Barbera va fi prezentatorul evenimentului. Mai multe informaţii despre festival şi despre artiştii invitaţi găsiţi la www.blues-festival.ro.
Prin ce schimbări a trecut festivalul în aceşti şase ani?
Festivalul a crescut, ca orice produs al pasiunii. Cele şase ediţii ne-au învăţat cum să organizăm mai bine un astfel de eveniment, cum să-i selectăm mai bine pe artişti, în funcţie de buget, cum să promovăm evenimentul şi cum să ne primim spectatorii. Valoarea artiştilor rămîne cel puţin constantă, chiar dacă banii vin mai greu. De asta se ocupă Ioan Lazăr şi Relu Haţiegan, aceiaşi doi oameni care se încăpăţînează să meargă mai departe aşa cum le place. Sînt foarte bucuros că acest festival nu a fost atins atît de rău de aşa-zisa criză, încît să fie nevoie de decizii drastice. La început, veneau mai mulţi artişti din România, pentru că e normal să rulezi toate numele ce merită să intre într-un festival de gen. Ulterior, lista s-a cam închis, iar cei dinainte nu prea oferă nimic diferit. În plus, dacă tot faci un festival internaţional, într-un asemenea loc, e bine să le oferi oamenilor ceva ce ei încă nu cunosc. Altfel, se transformă în sectă, or blues-ul e un limbaj universal, nu de gaşcă. Cred că oricine-şi dă seama că nu e vorba de o afacere, aici... La noi totul începe cu pasiunea şi continuă cu sacrificiile personale...
Tot ce avem în materie de festivaluri de muzică sînt iniţiative private, abia sprijinite de către stat. Cum stă România la capitolul festivaluri de blues?
România stă la capitolul festivalurilor de blues la fel cum stă la alte capitole legate de muzică. Din păcate, majoritatea încercărilor se lovesc de limitele organizatorilor sau ale artiştilor. Există evenimente izolate, există destul de multe cluburi în ţară care organizează concerte de blues, dar în acest moment eu nu am cunoştinţă de existenţa unui festival cu vechimea şi de anvergura celui de la Sighişoara, care începe să devină o tradiţie. La Jimbolia era un primar pasionat care se implica, mai ştiu cîţiva oameni care ar vrea să facă, există locuri minunate care ar putea perpetua starea de la Sighişoara, dar încă nu s-a depăşit nivelul lamentaţiilor şi al visurilor cu bătaie scurtă.
Cum vă explicaţi, totuşi, că avem atît de puţine festivaluri de muzică? Există anual, la noi, peste o duzină de festivaluri internaţionale de film... Preferă oamenii filmul, muzicii, şi muzica, cărţilor?
Oamenii preferă oferta celui care se mişcă mai repede. Probabil că cinefilii s-au mişcat mai repede, ajutaţi şi de comunitatea internaţională. Eu nu cred că există comunităţi care consumă mai mult film decît muzică. Dar nu aşa se pune problema. Festivalurile de muzică electronică sînt mai multe, dar nu ştiu cît de serioase, cu artişti realmente valoroşi. La fel şi cele de muzică pop. În toţi anii aceştia s-a creat un mediu haotic, ostil creării de nişe, de aceea nu există coerenţă şi continuitate în aproape nici o zonă artistică. Cantitatea primează. E imposibil să creezi ceva durabil, cînd nu ai un sistem ca bază. Contează cum îţi promovezi intenţiile.
Dar oricît de bun ar fi fost mediul, blues-ul rămîne un gen de nişă, nu se potriveşte pe structuri mari. E pentru cei care, atunci cînd au ceva de mărturisit, o fac doar către cei care ar înţelege, nicidecum în gura mare, în piaţa publică. Iar pentru asta îţi creezi micul tău circuit.
În general, consumatorii de artă din România sînt un fel de sectă, aproape toată lumea se cunoaşte cu toată lumea... Iar cînd un festival creşte, lucrurile încep să se amestece – vezi Stuffstock, vezi chiar Gărîna, unde acum se vine cu SUV-uri şi e tot mai multă „gălăgie“... E aici un fel de fatalitate a succesului?
Nu cred că e vorba de o sectă, pentru că nimeni nu te spală pe creier şi nici nu trebuie să cotizezi pentru cineva de sus. E o comunitate care încearcă să-şi păstreze identitatea. Ar fi sănătos şi pentru societate ca această comunitate să fie cît mai bine conturată, altfel ne vom trezi dizolvaţi în mulţimea troglodită. Probabil e vorba şi de o fatalitate, asta pentru că cineva a lansat o idee total dementă conform căreia imbecilii pot sta laolaltă cu oamenii educaţi. Lucrurile se amestecă din cauza confuziei. Mîrlanii vin pentru că se lipesc de tot ce-i nou, dar pleacă atunci cînd văd că „nu e combinaţie“. Dacă tot existăm ca o castă, atunci să facem în aşa fel încît să ne vedem de bucuriile noastre şi să nu ne lăsăm influenţaţi de ceilalţi. Un festival se naşte, prinde rădăcini, notorietate şi îşi cerne publicul. Nu ai cum să scapi de paraziţi decît atunci cînd ştii cum să faci abstracţie de ei. Dacă ştim să ne adunăm, trebuie să ştim şi să ne apărăm.
„E liber la plăceri în Sighişoara“
Cine e şi de unde vine publicul acestui festival?
Sînt acei iubitori de linişte şi pace care îşi notează dinainte datele importante ale anului, cum ar fi Sighişoara sau Gărîna. Oameni care ştiu să se bucure de muzică, savurînd nu doar concertele, ci şi mediul în care acestea au loc. Sînt cei pe care tot timpul îi vezi cu cîte un CD sau DVD în geantă şi, indiferent de situaţie, au timp să-ţi strecoare cîte o veste bună din muzică sau să-ţi recomande un album. Am avut bucuria să constat că publicul este destul de unitar, în ceea ce priveşte scopul întîlnirii, şi divers ca provenienţă. Vin mulţi din Ardeal, dar şi din Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Constanţa. Cred că merită să facem o hartă a celor care vin la Sighi. Ar arăta interesant.
În ultimii ani, Sala Eminescu a fost arhiplină, n-ar trebui găsit un loc mai mare?
Ar trebui multe. Un loc mai mare ar schimba datele problemei. Dar acest loc trebuie găsit şi adaptat. Dacă ar fi existat un loc mai mare şi la fel de potrivit, avînd în vedere toate condiţiile, cu siguranţă că acel loc ar fi fost exploatat. E iarnă, deci este exclus orice eveniment în aer liber, o sală de sport nu cred că ar fi potrivită, iar cluburile sînt prea mici. De multe ori ne-am gîndit că, dacă am aduce un artist mai popular, am avea probleme serioase de organizare. Eu zic că e bine şi aşa, să vezi o sală aproape părăsită care prinde viaţă o dată pe an. Anul trecut, la Eric Sardinas am riscat, întrecînd limita maximă a numărului de spectatori. Am încercat să-i ajutăm pe cît mai mulţi dintre cei care au venit special pentru acel concert şi am suplimentat accesul în sală peste limita regulamentară. Rămîne între noi…
Şi tot a mai rămas lume pe-afară...
Dacă intrau toţi la Eric Sardinas, trebuia să construim o altă sală pentru 2011. Am căutat o cale de mijloc.
Vorbiţi-mi puţin şi despre jam session-urile de la crama Hotelului Sighişoara.
În fiecare an, jos, în crama hotelului, se adună lumea pentru că după concert sînt pregătite instrumente pentru artiştii care vor să cînte. De cele mai multe ori, au ieşit momente memorabile, într-o atmosferă aprinsă şi foarte destinsă. Combinaţiile dintre instrumentişti sînt imprevizibile, iar de cele mai multe ori vezi şi asculţi altceva decît pe scena mare. De multe ori, artişti care nu s-au cunoscut niciodată împart scena, ca şi cum ar fi cîntat ani întregi împreună. De asemenea, am observat că muzicienii cîntă împreună la jam session ca semn al bucuriei revederii. E liber la plăceri la Sighişoara, dar excesele nu au umbrit niciodată frumuseţea acestui loc.
Ce artişti vin anul acesta la festival?
Vin nume autentice, artişti care şi-au făcut un nume cîntînd blues. Ei sînt mai degrabă nişte purtători de flacără, decît vedete. Poate numele lor nu sînt atît de rezonante, nu le găseşti în toate revistele de muzică, nu au foarte multe vizualizări pe YouTube, în schimb, acolo, cînd vii să-i vezi, fiecare artist te convinge prin talent şi mesaj.
Joi începem cu Crossroads, singurii cetăţeni români din festival, iar în aceeaşi seară vor cînta Little Brothers, care ne vor duce la rădăcinile blues-ului, într-o formulă de trio, cu instrumente tradiţionale. Vinerea o păstrăm feminină, cum am făcut de cîtăva vreme încoace. Diane Blue va fi însoţită de Roberto Morbioli, iar Davina & The Vagabonds vine cu un sound inedit şi cu o manieră originală de interpretare. Sîmbătă începe cu Steven, Roland (vezi foto) & Tony, tot în zona acustică, tradiţională, iar numele care încheie festivalul este Murali Coryell. Este adevărat că tatăl său, Larry Coryell, este mult mai cunoscut, dar şi Murali are multe de spus, cel puţin asta demonstrează noul lui album...
Trăgînd linie, care sînt atuurile acestui festival?
Cînd intri în cetatea Sighişoarei, în acea atmosferă intimă, după ce mănînci ceva bun şi faci o plimbare, te pregăteşti de concert. Ajungi astfel într-un loc care arată ca orice casă de cultură dintr-un oraş de provincie, dar care e animat de cîteva sute de oameni veniţi pentru a împărţi o bucurie comună. Pe lîngă artişti, de obicei nume valabile în circuitul mondial al genului, merită venit pentru atmosfera creată în jurul concertelor. Discuţiile în jurul unui pahar, căldura şi nopţile albe cu jam session, ideea că din cînd în cînd te poţi detaşa de cotidian pentru a te regăsi alături de semeni care vorbesc aceeaşi limbă sînt atuuri definitorii. E ca un club ai cărui membri se întîlnesc o dată pe an. De aceea, majoritatea abia aşteaptă revenirea în atmosfera reconfortantă de la Sighişoara.
a consemnat Marius CHIVU