Nocturnă
● The xx, Coexist, Young Turks, 2012
În august 2009, lucrurile stăteau astfel: tot ceea ce numisem indie pînă atunci se topea uşor-uşor într-o pastă în care cocoşeala şi melancolia, două dintre invariabilele care i-au determinat şi condiţionat itinerariul, nu mai reuşeau să spună mare lucru într-un peisaj eliberat din ce în ce mai mult de imperativele canalelor oficiale de diseminare. Trupele de pop alternativ (nu găsesc un termen mai potrivit) înarmate cu chitări îşi cam epuizaseră discursul şi acum asistau neputincioase la agonia unui gen care, timp de un deceniu şi jumătate, îşi tăiase partea leului în preferinţele unui anumit tip de consumator de muzică. Cu siguranţă şi din acest motiv primul album al grupului londonez The xx a însemnat atît de mult în anul acela, în care Animal Collective şi al lor de altfel excelent Merriweather Post Pavilion setau, cu o unanimitate înfricoşătoare, standardele muzicale ale noii ere sonore indie.
Pe xx, britanicii erau tot ceea ce nu putea/intenţiona să fie formaţia lui Panda Bear: minimalişti – în siajul unei trupe pe care sfîrşitul anilor ’70 o scosese la suprafaţă de niciunde, Young Marble Giants, melodici în cel mai frust mod cu putinţă, distanţi & accesibili în acelaşi timp, nocturni, intimişti, romantici şi sexy. Fără a produce vreo revoluţie sîngeroasă în muzică, acel album devenea soundtrack-ul unui moment special din istoria recentă a muzicii, împărţindu-se democratic între difuzoarele H&M-ului, preferinţele juraţilor care acordă onorabilul Mercury Music Prize, shuffle-ul iPod-urilor hipsterilor, coloanele sonore ale noilor seriale TV sau ale spoturilor comerciale şi orfanii indie-ului nouăzecisto-douămiist. Cumva, The xx reuşea să şteargă jumătate din tuşul ştampilei pe care criticul englez Simon Reynolds o aplica acum destulă vreme amintiţilor Young Marble Giants. „Muzica făcută de introvertiţi pentru introvertiţi“ devenea, prin efectele pe care debutul lor pe disc le-a produs, muzică făcută de introvertiţi pentru toţi extrovertiţii acestor timpuri.
La trei ani de la acea întîmplare, The xx nu se aventurează foarte departe de teritoriul pe care s-a simţit în siguranţă în 2009, chiar dacă pe Coexist, noul opus al acestui trio, muzica trupei lui Jamie Smith se întîlneşte mai mult sau mai puţin subtil cu groove-ul. Spaţialitatea aceea sonoră din vremea lui xx pare a fi invadată parţial de interacţiunea recentă a lui Jamie Smith cu muzica de dans – sub pseudonimul Jamie xx, Smith a remixat, printre altele, ultimul album al lui Gil Scott-Heron. Beat-uri frugale parazitează piese precum „Chained“, „Fiction“, „Reunion“ sau „Swept Away“, muşcînd felii subţiri din atmosfera rarefiată şi noctambulică a orchestraţiilor de pe albumul anterior. Dincolo de asta, Coexist funcţionează la acelaşi nivel cu xx – dialogurile vocale dintre Romy Madley-Croft şi Oliver Sim sînt la fel de emoţionante în povestea lor de(spre) dragoste, accentele acelei chitări atît de particulare colorează din cînd în cînd hipnoza tempourilor, care se mişcă cu o eleganţă fantomatică, liniile de bas şi ecoul unor percuţii mai degrabă sugerate oferă un palid contrabalans unei muzici care reuşeşte să-şi păstreze – fie şi cu mai multe compromisuri decît în trecut – sufletul.
Paul Breazu este jurnalist.