Nimic despre viitor
● The Big Pink, Future This, 4AD, 2012
În septembrie 2009, debutul pe album al duo-ului londonez Robbie Furze & Milo Cordell, aka The Big Pink, era salutat cu cîteva salve de tun surprinzător de bombastice. În fond, cam aşa arăta şi muzica acestei trupe, apărute exact în momentul în care glowstick-urile nu rave începeau să pîlpîie a moarte, după ce alde Klaxons, Shitdisco, Trash Fashion & Co. spuseseră tot ce era de spus despre acest foarte efemer gen muzical. A Brief History of Love, LP-ul de care aminteam la început, se revendica pe trei sferturi de la curentul care cocheta într-un mod explicit cu retroidismul, cu Madchester-ul anilor ’90, cu partea accesibilă a shoegaze-ului, cu cîteva firimituri rămase de la ultimele ospeţe ale big beat-ului şi britpop-ului prin mixul dintre efectele de chitară, ritmurile de stadion, sunetele unor sintetizatoare priapice şi afecţiunea pentru escaladarea rapidă a topurilor. Deşi departe de a regurgita prea multă originalitate, primul disc al TBP era exact genul acela de construcţie suficient de apetisantă pentru a ne mîntui chiar de pe coperta mereu indecent de exclamativă a Sfintei Scripturi a Indie-ului (orice ar însemna acest cuvînt). Ubicuul single „Dominos“ poate jura şi astăzi cu mîna pe New Musical Express pentru asta.
La aproape trei ani distanţă de la A Brief History of Love, The Big Pink recidivează cu Future This, încercînd să-şi păstreze locul cîştigat în trecutul apropiat. Iar lucrurile stau chiar aşa, dacă faci o pauză după primele trei piese ale albumului, „Stay Gold“, „Hit the Ground (Superman)“ şi neconvenţionalul, pentru ei, „Give It Up“ – toate, imnuri pop cărora le poţi recunoaşte inteligenţa, încărcate de cîrlige apte să le complimenteze accesibilitatea şi să aibă un efect seducător asupra maselor. Dincolo de ele, acest nou disc manufacturat de Furze şi Cordell, cu ajutorul unuia dintre cele mai căutate nume din insectarul producătorilor de azi, Paul Epworth (a mai lucrat pentru Primal Scream, The Rapture, Plan B, Adele şi Florence and the Machine, printre mulţi-mulţi alţii), se scufundă lent, dar sigur într-o mlaştină baladescă care miroase parcă un pic prea mult a indie rock. Sound-ul trupei îşi pierde masivitatea aceea abrazivă din vremea lui ABHoL, comutînd pe un romantism moale şi comatos, condus de nişte chitări care contrazic flagrant însuşi titlul albumului. Customizate, pe ici, pe colo, cu cîteva palide ritmuri de hip-hop/R&B, cu o mînă de fandări îndreptate în direcţia lui Robert Smith sau a venerabilului David Bowie, cu oarecare aluzii la frivola epocă new wave, cu un sample din vreo piesă a lui Laurie Anderson sau Siouxsie and the Banshees, cu amintirea faptului că a existat cîndva un gen muzical numit shoegaze. O salată care nu ar trebui neapărat să-i lase un gust amar celui care s-a înfruptat din primul album The Big Pink. Ceilalţi, printre care şi subsemnatul, ar trebui să mai aştepte însă.
The Big Pink va concerta în România pe 12 august, în a doua zi a Festivalului Summer Well, organizat pe Domeniul Ştirbey din Buftea.
Paul Breazu este jurnalist.