„Nimeni nu știe exact ce este arta”

26 noiembrie 2010   MUZICĂ

- interviu cu Laurie ANDERSON -

Pe 11 noiembrie, la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“ din Bucureşti, Laurie Anderson a prezentat show-ul Transitory Life, în cadrul celei de-a treia ediţii a Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă“.  

Cum era scena underground americană în anii ’70?  

Era foarte diferit atunci. Acum lumea artei este stăpînită, condusă de bani. Atunci nu era cazul. Eram foarte idealişti şi făceam foarte multe lucruri deodată. Nu făceai doar sculptură sau coregrafie, făceai tot.  

Păstraţi ceva de atunci?  

Da, fac tot posibilul. Era şi o perioadă foarte angajată politic. Încercam sau descopeream noi moduri de a trăi, dar şi de a face artă. Acum, foarte mulţi dintre artişti sînt prinşi în acest tipar economic: fac artă şi o vînd. Acum seamănă foarte mult cu o slujbă, atunci semăna mult mai bine cu un fel de a trăi. 

Muzica este cea care schimbă societatea sau societatea îi presează pe artişti ca aceştia să-şi modifice mesajul? 

Piaţa exercită o presiune enormă pentru a-ţi modifica muzica şi mesajul muzical. Piaţa economică şi cultura mediatică fac ca lucrurile să se mişte foarte repede în diferite feluri, dar noi nu le alegem neapărat pe cele mai interesante. Muzicienii care erau odată legende fac acum muzica comercială... 

E îngrozitor, chiar tragic, aş spune eu. Cred că fuga aceasta continuă după bani este epuizantă. Îi face pe oameni să secătuiască. Eu încerc să mă îndrept din ce în ce mai mult către un stil de viaţă care să nu mai includă astfel de gînduri. Mi-e frică de aşa ceva, cred că dăunează comunicării reale între oameni, între artişti, îi face pe aceştia să nu mai creeze împreună: devii un simplu muncitor şi ai putea, la fel de bine, să faci pantofi. Care e ideea, atunci? Pentru mine, ca artist, cel mai important lucru este libertatea. Vreau ca nimeni să nu-mi spună ce să fac, ce să cînt, ce să gîndesc. Nimeni nu ştie exact ce este arta. De fiecare dată cînd un artist creează ceva nou, definiţia artei se schimbă. De aceea nu accept ca cineva să-mi spună ce să fac. Cînd arta devine comercială însă, cineva îţi va spune ce să faci, pentru că arta va deveni un produs ce trebuie vîndut.  

N-aş vrea însă nici să idealizăm trecutul. Dintotdeauna se întîmplă tot soiul de lucruri prosteşti şi absurde. Este important pentru fiecare generaţie să găsească o formă de artă plină de sens. Fiecare pentru sine. Nu ştiu de ce, dar există perioade cu artă extraordinară şi altele în care arta este pur şi simplu plictisitoare. În New York, atunci cînd existau studiouri ieftine, oamenii au fost atraşi de aceste locuri şi, astfel, s-a născut o artă foarte interesantă. Acum, unul dintre locurile cele mai bune pentru a fi artist este Berlinul. Acolo chiriile sînt foarte ieftine pentru studiouri foarte bune şi aceasta face ca oamenii să creeze împreună. Dacă trăieşti într-un loc unde oamenii se preocupă doar de a cîştiga bani, uiţi că trebuie, de fapt, să faci artă. Cea mai bună energie a ta se poate îndrepta doar către plata chiriei. De aceea, un artist trebuie să înţeleagă şi care sînt locurile cele mai bune pentru arta lui la momentul în care creează. De exemplu, în New York acum s-a lăsat o mare linişte. Dar Berlinul vibrează.  

Vă doriţi ca arta dvs. să fie universal recunoscută sau înţeleasă? 

Nu, în nici un caz. Nu am astfel de ambiţii. Într-un anume sens, sînt o snoabă. Nu cred că lucrurile care plac multora sînt cele mai bune. De fapt, în secret, cred că acestea fac parte dintre cele mai proaste. Aşa că nu aş vrea ca toată lumea să se refere astfel la ceea ce fac eu ca artist. Nu ştiu dacă este o opţiune cu adevărat, aceea de a fi snob, dar aceasta sînt eu.  

Mulţi dintre tinerii artişti sînt confuzi, cred eu, şi din cauza informaţiei de masă care le dirijează gîndurile fără ca ei să-şi dea, de fapt, seama. 

Sînt de acord cu tine. Cred că, atunci cînd ţi se pare că eşti confuz, este foarte important să te opreşti. Nu te gîndi la carieră, nu te gîndi la profit. Aşteaptă în linişte pînă cînd găseşti în interior ceea ce vrei. Încearcă să răspunzi la aceasta foarte sincer. Eu aşa fac de fiecare dată. Pentru că foarte uşor pot aluneca pe panta încă unui lucru care nu spune nimic. Atunci mă opresc şi mă gîndesc: „De ce să fac asta cu adevărat?“. 

Întrebarea nu ar trebui să se îndrepte către carieră, ci către ce ar trebui să devii tu, ca artist?  

Singurul lucru important este ca oamenii să-şi găsească propriul drum. Cîteodată nu există nici un răspuns, cîteodată acesta este muzica. Nu trebuie să existe cuvinte, neapărat. Sînt destule cuvinte care încearcă să definească sensul nostru în lume, dar nu reuşesc niciodată cu desăvîrşire. Pentru mine, personal, unul dintre răspunsuri stă în comunicarea sinceră, directă, cu tine însuţi şi cu cei din jur. 

Unii spun că avangarda s-a încheiat... 

Avangarda încearcă să fie mereu înaintea tuturor. Dar, în zilele noastre, media face ca lucrurile să se mişte atît de repede, încît cred că e posibil ca ideea de avangardă să dispară. Orice formă nouă de artă ajunge instantaneu reclamă la pantofi, de exemplu. Deci e imposibil să mai ai ceva care să se numească „înaintea jocului“. 

„Ciudat de narcisist“ 

În anii ’80 aţi devenit brusc celebră. Eraţi o avangardistă, o artistă experimentală şi, dintr-odată, aţi ajuns în topuri cu „O, Superman“; v-aţi schimbat atunci? 

Nu m-am gîndit la asta sau nu am pus niciodată răspunsul în aceşti termeni. Cred că încerc să mă protejez, pentru că celebritatea te poate face ciudat de narcisist. Aceasta are repercusiuni asupra artei pe care o faci; te gîndeşti tot timpul: „Oh, toţi sînt cu ochii pe mine“... Nu e foarte important pentru mine. Comparativ, este acelaşi lucru ca atunci cînd oamenii vin şi spun: „Tu eşti o artistă multimedia!“, iar eu le răspund: „Utilizez tehnologia doar pentru a spune poveşti!“. Cînd te gîndeşti cu adevărat la tine şi la ceea ce faci, este foarte uşor să defineşti greşit. Eu însă mă concentrez asupra posibilităţii de a spune poveşti pe care oamenii să şi le apropie.  

În performance-uri îmi păreţi mult mai veselă decît pe albume... 

Nimeni nu este fericit tot timpul. Atunci cînd te deschizi către emoţii, nu trebuie neapărat să ţi le şi însuşeşti. Tristeţe sau fericire deopotrivă. Dacă încerci să faci fericirea să dureze, eşti un idiot: n-o să reuşeşti. Mă bucur de moment, dar atît.  

În albumele dvs. reflectaţi schimbările prin care trece lumea? 

Încerc... 

În acelaşi timp, criticînd situaţiile prin care trecem... 

Nu neapărat criticînd, ci descriindu-le cît mai bine. 

Aţi venit în România să cîntaţi într-un festival care se cheamă „Viaţa e frumoasă!“... 

Ah, nu ştiam, îmi place foarte mult! Mi-aş printa un tricou cu aceste cuvinte şi mi le-aş face motto personal...  

Doar că acest festival este organizat de o instituţie de stat. Am auzit lumea plîngîndu-se de această prezenţă a dvs. într-un festival cu alură mainstream, buget foarte mare etc. În România se ţin şi festivaluri cu muzică experimentală, mai mici, unde prezenţa dvs. ar fi avut mai mult sens...  

Cîteodată nu ştii unde ajungi... Spui da şi situaţia în care te vei găsi uneori este ciudată. Dar sînt interesată şi de aceste festivaluri mai mici, care generează, de fapt, direcţii foarte interesante pentru muzică.  

Cunosc persoane care vă ascultă din copilărie, vă ştiu albumele pe dinafară, au discuri vinyl cu dvs... Cum vă simţiţi, ca artist, ştiind că sînt oameni care şi-au definit personalitatea în funcţie de ceea ce aţi făcut de-a lungul timpului? 

Sper ca toate acestea să fi fost folositoare pentru ei, şi sînt flatată. Dar nu mă gîndesc la lucrurile acestea: mă imaginez pe mine însămi ca pe cineva care face lucruri vii şi puternice, nu ca pe cineva care este privit. Aş înnebuni. Mi-e mult mai uşor să lucrez, fără să mă gîndesc la o audienţă.  

Care ar fi conexiunea dintre artă şi droguri? 

Cred că am avut experienţe mai interesante, spirituale şi intelectuale, cu arta, decît cu drogurile. Atunci cînd am încercat unele droguri mi s-a părut a fi doar o halucinaţie, nu o experienţă reală. Prefer să-mi folosesc atît partea conştientă, ca şi pe cea inconştientă a minţii mele. Cred că primesc mai mult din vise decît din droguri, de exemplu. Îmi amintesc visele şi încerc să le notez cît mai repede cînd mă trezesc.  

Vă consideraţi o feministă? 

Cred că sînt o persoană care mizează şi pe aspectul masculin al existenţei. Sau poate nu văd lucrurile atît de clar împărţite între aceste orientări. Cred că sînt doar nişte instrumente în înţelegerea lumii. 

Cum vă definiţi? 

Mă gîndesc la mine ca la o călătoare. Mă uit în jurul meu şi trec mai departe. Un pelerin bizar. Nu cred că voi ateriza undeva pentru totdeauna. Da, sînt o călătoare. 

Şi atunci, acest album Homeland? 

Nu ştiu dacă am revenit cu adevărat acasă. A fost o reacţie la un anumit fel de a mă raporta la ţara mea. Şirul de argumente pro-USA s-a deşirat cu ceva vreme în urmă, pornind de la conştientizarea faptului că noi, în secolul XXI, îi torturăm pe oameni. Aceasta nu era parte din Constituţia noastră. Nu făcea parte din ceea ce ne imaginam că ar trebui să fie ţara noastră. Nu că aş avea nevoie de o patrie pentru a mă defini, dar, totuşi, chiar dacă nu încerci să te raportezi la aşa ceva, identitatea ta se bazează şi pe locul unde te naşti şi trăieşti. Aşa că a fost şocant pentru mulţi dintre noi să aflăm că sîntem, de fapt, personaje negative în povestea lumii. 

Download: cultură liberă sau nu?  

Cred că Internetul face ca lucrurile să fie mult mai la îndemînă. Îmi place însă ideea ca, în anii următori, să se revină la plăcerea de a merge la record shop, de a asculta multă muzică şi, dacă îţi place ceva, să cumperi. Atunci cînd downloadezi, nici nu asculţi cum trebuie. Dar lumea se mişcă atît de repede astăzi, încît n-ai vreme să aduni lucruri (discuri, de exemplu) şi să le dai valoare.   

a consemnat Maria BALABAŞ

interviu difuzat la Radio România Cultural

Mai multe