„Muzica este cea mai înaltă formă de magie care poate transfigura realitatea“ - interviu cu soprana Cristina RADU
Desemnată „Soprana Anului 2009“, prodigioasa „La Radu“ a absolvit Universitatea de Muzică din București, clasa Maria Slătinaru-Nistor, instruită în Masterclass cu personalități de valoarea unor Alberto Zedda, Virginia Zeani, Felicity Lott, Denice Graves, Giulio Zappa etc., și, în ultimii ani, cu Vasile Moldoveanu, al cărui discipol este. Laureată a unor concursuri internaționale și naționale, „Verviers International Singing Competition“, „Joseph Schmidt“, „Mihail Jora“, „Marțian Negrea“ etc., concertează, încă din studenție, în variante stilistice vocale. Debutează la Opera Națională București în Don Giovanni de Mozart – Donna Elvira. Prim-solistă a Operei din Brașov, atacă un repertoriu vast (Mozart, Bellini, Donizetti, Verdi, Bizet, Gounod, Offenbach, Leoncavallo, Puccini) și pe scenele țării; prezentă în turnee în Germania, Austria, Elveția, Marea Britanie și Spania. Valoarea lirică o așază în 2011 pe scena Teatrului Liric din Cagliari – Italia. Profesionistă în muzica de cameră – lied și oratoriu –, concertează în SUA, Belgia, Portugalia, Bulgaria, Ucraina și în țară (Filarmonica „George Enescu“ din București, Filarmonica din Tg. Mureș etc.) A fost solicitată de compozitor în prima audiție mondială a operei spaniole La Casa de Bernarda Alba de Miguel Ortega.
După Lisabona, unde a realizat concerte de muzică sacră ca solistă a Ansamblului Capella Coronensis și după ultimul succes cu Il Trovatore de Verdi la Opera Brașov, vorbim despre spirit, pasiune. Muzică.
„Spiritul“ actului artistic, „arderea“ interioară naște energia magică, se insinuează în evoluția artistului și produce, în momente de grație, transformarea spectaculoasă a interpretului în artistul pur. Odată coborîtă cortina, revine la normal?
Normalitatea are multiple dimensiuni pentru un artist. Latura incandescentă a oamenilor de artă e, în primul rînd, creativitatea, în nenumăratele ei forme. Dar „flacăra“ ei arde cu fluctuații, după „metabolismul“ spiritual al fiecăruia. Condiţia artistului e să fie bîntuit de fantasmele sale, dar să accepte și momente de deşert sufletesc și să le depășească, să escaladeze cu entuziasm inspiraţia sau să trăiască în dimensiunile mundane ale vieţii sale. Cert este, însă, un anumit continuum: rămîne artist și coborît de pe scenă, plecat de la masa de scris sau de lîngă şevalet.
Aveți deja, în repertoriu, variate roluri de operă. Ați cîntat cu parteneri diferiți, pe scene diferite, cu șefi de orchestră și orchestre diferite. V-au inspirat idei noi în „variantele“ de parteneri?
Învăţ continuu. De la fiecare coleg de scenă, cîntăreţ, instrumentist, dirijor, regizor, coregraf, scenograf. Iubesc să interacţionez cu oameni creativi, pasionaţi de ceea ce fac, care nu se mulţumesc să privească realitatea din unghiuri comune sau comode. Ei reuşesc, prin charisma lor, să‑mi modifice adesea percepţia avută asupra unui rol sau moment muzical şi scenic, asupra modului cum poţi cînta o frază sau interpreta chiar o pauză muzicală.
Credeți în misiunea artistului? O legați de idealurile ce le aveați ab initio? Are artistul forța de a-și crea o imagine autentică, dincolo de „modele“ impuse de mass-media?
Da, cred în misiunea artistului de a re-trezi în sine și în cei care-l urmăresc un foc al prezenţei şi al pasiunii pentru frumos, pentru spiritul viu implicat creativ în Univers. Pentru comuniune. Şi pentru „coborîrea minţii în inimă“. Oricît de elaborată poate ajunge o formă artistică, dacă ea poate mişca încă inimi, înseamnă că reuşeşte să producă minunea de a ne scoate din rătăcirea raţionamentelor abstracte ale minţii şi a ne unifica conştiinţa. Idealurile mele ab initio erau mai prozaice: să ajung cel mai bun cîntăreţ, să colind lumea demonstrînd performanţele mele vocale şi actoriceşti. Azi interesul meu merge intens spre expresie şi mesaj. Cît despre mass-media, va fabrica mereu şi va susţine artificial „modele de succes“, adesea fără a fi valori reale. Dar „piaţa“ artistică consumă o gamă variată de oferte. Artistul poate ieşi din capcane facile păstrîndu-şi direcția în acord cu idealurile sale.
Este spectacolul de operă pentru „aristocrația spiritului“? Pavarotti l-a creat inedit, pe stadioane, a intrigat, dar a atras mase largi. Credeți în magia muzicii?
Cred în aristocraţia spiritului şi în puterea acestui spectacol complex, opera, de a te conecta cu o nobleţe pe care nu o asociez cu opulența sau erudiţia savantă, ci cu o fineţe şi o generozitate sufletească, cu libertatea interioară, cu creativitatea, cu ordinea în valori, cu ţinuta demnă specifică aleșilor. O stare accesibilă (indiferent de rasă, nivel social sau disponibilitatea sufletească) de a rezona cu aceste valori spirituale. Nu atît cadrul – somptuosul teatru de operă sau prozaicul stadion –, ci mesajul acestei forme artistice poate proiecta publicul într-o altă zonă a conştiinţei. Dintre toate artele, muzica e forma cea mai înaltă de magie, care poate transfigura realitatea. Nu mă refer la orice gen muzical. Există şi genuri, precum manelele, care transmit energie inconsistentă și un mesaj impur. Fascinant în spectacolul de operă este că publicul poate diferenția clar „linii de destin“ şi şabloane mentale care adesea ne rutinează existenţa. Ca şi în teatru sau cinema, urmărind evoluţia personajelor, putem înţelege forţa gîndurilor, cuvintelor şi atitudinilor lor în determinarea unor traiectorii de viaţă. Putem juca, în paralel, un „joc al posibilităţilor“ (la care interpreţii sînt adesea provocaţi în studiul și înțelegerea personajului), aplicabil şi vieţilor noastre, adesea cu diverse variante. Alegem, oare, întotdeauna lucid şi deplin ancoraţi în prezent?
Operă, muzică sacră, vocal simfonică, oratoriu și lied. Aveți un repertoriu divers. Granițele stilistice există. Putem vorbi de bariere preconcepute? Pentru a alege e nevoie de o gîndire muzicală liberă?
Există deopotrivă graniţe stilistice, dar şi multe idei preconcepute. În muzica vocală cultă, formele diferite de expresie ca opera, oratoriul sau liedul permit coexistenţa unor stiluri componistice diverse şi a unor stiluri interpretative diferite. Intrăm într-un labirint de rafinamente, tradiţii, inovaţii, dispute. Unii interpreţi aleg sau sînt ghidaţi să se „specializeze“ în anumite repertorii. Personal, cred că un artist e bine să experimenteze şi să înveţe permanent, să exploreze cît mai multe teritorii muzicale; dar dincolo de truda onorabilă de a servi aspectele tehnice, apreciez cel mai mult exerciţiul autenticităţii. Efortul de a surprinde şi a reda cît mai simplu şi mai viu mesajul oricărei lucrări, indiferent de forma muzicală. Pasiunea şi drama operei, jovialitatea operetei, poezia, dar şi vizualul în lied, rugăciunea sinceră în muzica sacră, în oratoriu.
Dintre rolurile prezente și viitoare, unele vă sînt dragi, altele vor veni în palmaresul dumneavoastră adăugîndu-vă un alter ego. Cele care vin în întregirea portretului dvs. artistic pot fi noi căi de acces la valoare?
Pentru un artist de operă, un rol poate deveni, pentru un timp, un alter ego, cu condiția păstrării lucidității, altfel poate apărea manierismul în joc sau megalomania în personalitatea lui, diverse forme de impostură sau chiar de schizofrenie. Un rol nou e o cale de acces spre cunoaştere, deopotrivă artistică şi umană, însă valoarea se distilează în caracterul nostru, trecînd prin alt filtru decît cel al imaginaţiei: acela al autenticităţii.
Cum arată artiștii într-o țară ce pare că minimalizează rolul culturii? Una este „Merge și așa“ (soluția supraviețuirii) și alta evoluția permanentă – studii de specialitate și competitivitate internațională, cu efectul scontat: prezența, determinată de valoare, pe scenele lumii.
Trăind în România, o ţară aflată la confluenţa culturii de sorginte occidentală şi a spiritului răsăritean, spaţiul artistic poate fi extrem de fertil pentru creativitate şi sinteze multiple. Realitatea însă este din ce în ce mai descumpănitoare pentru noi, artiştii tineri. Cultura, educaţia sînt tratate ca accesorii deloc indispensabile şi prin urmare lăsate în derizoriu financiar, uneori la limita supravieţuirii. În acest context, efervescenţa culturală se estompează, evenimentele de elită se restrîng, artiştii migrează, idealurile par desuete şi teatrele se luptă să menţină stagiunile, să facă cîte o premieră sau un festival, într-un spațiu nepăsător sau chiar ostil. Corupţia înfloreşte mai repede într-un astfel de spaţiu fragilizat decît competitivitatea. În aceste condiţii, artiștii aleg exilul, cooperarea cu sisteme preexistente sau rezistenţa pe poziţii independente (mai rar). Modelul de supravieţuire coexistă cu cel al evoluţiei permanente, fiecare artist investind energie într-o direcţie sau alta, în funcţie de resursele situației sau de determinarea sa. În majoritatea cazurilor se zbate să găsească soluţii, contracte, colaborări pentru a supravieţui, a-şi dezvolta repertoriul sau a evolua artistic. Pentru mine, un artist împlinit nu este atît visătorul, cît creatorul care-și materializează arta sa în Agora, în spaţiul lumii în care trăieşte.
Credeți în modelul spiritual? Ce rol are el în evoluția dvs. ca artist?
Cred tot mai puţin în modele unice şi tot mai mult în diversitate, spontaneitate, creativitate, autenticitate. Acestea sînt marca oricărui artist valoros. Acest crez nu exclude charisma şi impactul profund al personalităţilor ce ne inspiră. În formarea noastră iniţială şi apoi în şlefuirea constantă în carieră, aceste personalităţi – profesori sau artişti consacraţi – ne ghidează, ne deschid perspective, ne fac să ne reîndrăgostim permanent de artă. Am avut şansa să fi întîlnit astfel de personalităţi: de la doamna Caleya, prima profesoară de pian, doamna Tudorancescu, dirijoarea corului „Greieraşul“, şi doamna Doina Tarniţă, care, alături de părinţii mei, m-au încurajat să-mi urmez visul muzical, la dirijorii Corului de Copii Radio, doamna Eugenia Văcărescu Necula şi domnul Voicu Popescu, de la soprana Emilia Petrescu și maestra mea de la Conservator, soprana Maria Slătinaru-Nistor, la sopranele Mariana Stoica, Virginia Zeani, Ileana Cotrubaș, de la violoncelistul Alexandru Moroşanu, maestrul Dinu Ciocan, sopranele Elena Şerban-Szighetti, Felicity Lott şi pianistul Graham Johnson la dirijorul Alberto Zedda, de la organistul Steffen Schlandt la tenorul de faimă mondială Vasile Moldoveanu, de la care învăţ şi în prezent. Acestor maeştri şi altor artişti dragi pe care nu i-am numit, colegilor din Opera Braşov şi de asemenea studenţilor mei, le sînt recunoscătoare pentru starea permanentă de căutare şi dorinţa de experimentare pe care mi le-au deschis.
Ca artist itinerant, mă duceți cu gîndul la menestrelii și trubadurii Evului Mediu, în perpetuă călătorie, cîntînd la înalte curți. Acesta să fie modelul neobositei „călătoare“ care sînteți? Nu întîmplător, regina Eleanor de Aquitania, care a „lansat“ cultul iubirii cavalerești, era fiică de trubadur. Leonora, ultima dvs. cucerire artistică, este iubita Trubadurului…
Cred că artiştii au un fel de geniu al călătoriei… Deşi astăzi o carieră lirică se ridică la cote înalte cu cît artistul este mai solicitat în întreaga lume, acest geniu al călătoriei îl au şi artiştii fără cariere fabuloase. Viaţa noastră, a tuturor, este o călătorie spre lumea interioară, iar artiştii plonjează adesea în spaţiul abisal al imaginație și călătoresc des şi în timp. Leonora, doamna prinţesei de Aragon, eroina lui Verdi, a trăit în secolul al XV‑lea. Pentru a o întruchipa, un artist rememorează şi aduce în faţa publicului crîmpeie din viaţa şi gîndirea unei societăţi care a trăit cu cîteva secole în urmă. Pe acordurile muzicii baroce a unui Vivaldi sau a unui Bach, interpreții, dar și auditoriul călătoresc liber în timp, iar experimentele sonore avangardiste ne lansează spre muzica viitorului. Muzica poate estompa graniţele timpului, oferindu-ne cîteva clipe de libertate pură.
Teatrul și opera pot fi salvarea pentru un artist? Poate că masca îi dezvăluie autenticitatea, nu i-o ascunde…
Întotdeauna mi-am imaginat teatrul si opera drept Imago Mundi. O oglindă fermecată reflectînd, prin mijloacele spectacolului, realitatea văzută (şi uneori cea nevăzută) a lumii, a minţii, a pasiunilor, dar şi a creativităţii şi imaginaţiei umane. Totuşi, cultura, arta, chiar în cele mai rafinate forme, nu pot decît să orienteze, să valorizeze, să ofere unghiuri şi perspective, să intensifice percepţii sau să acţioneze ca un opiu. Istoria ne arată adesea (recent, în gulagurile comuniste) că unii oameni au supravieţuit mai demn şi mai frumos respirînd „ozonul“ ideilor şi al culturii. Dar adevărata „salvare“ pentru om şi pentru artist stă în ceva ce înnobilează şi transcende orice formă de artă şi cultură: darul divin prin care putem cunoaşte cu adevărat lumea aceasta şi intui ce e dincolo de ea. Iubirea.
a consemnat Ioana DIACONESCU