Muzica din subsoluri

21 aprilie 2011   MUZICĂ

Într-o după-amiază de sîmbătă, undeva în Timişoara. Casa Studenţilor, la adăpost de zăpada de afară. Camerele, mai degrabă boxe, găzduiesc trupe de dansatori sau cîntăreţi care se pregătesc să existe pe o altă planetă, într-un fel de univers paralel despre care puţină lume are habar. În spatele fiecărei uşi, nişte oameni şi nişte vise.

PoPa SapKA 

„Baba, cum se aude? Unde intră cablul ăla? Uite şi tu ce pot să facă banii! Bă, să ne scuzi, dar nu aşa arată sala, de obicei, poate fi şi mult mai curată! Mă simt ca acasă aici. Dau cu o chestie pe corzi, vezi? Şi ce face? Păi, cică scrie că aşa cînt mai repede! Ha, ha! Iar fumezi înăuntru, Dima? Hai să mergem pe hol! Şi ce, nu mai ştii să cînţi la bass sau de ce te poticneşti?“ Se acordează bassul, se acordează şi tobele. Dima ia acordeonul în braţe. Hainele lor – colanţi, cămaşă şi vestă cu model naţional, papuci de skater, pantaloni de punker. Ţoale colorate ca viaţa, mult roşu, un batic galben legat de microfon şi o voce incredibilă. Se cîntă în engleză, rusă şi alte limbi pe care nu le putem identifica. Dima poartă pantaloni trei sferturi, cizme de călărie înalte şi cămaşă înflorată. „Oy!“

PoPa SapKA, trupa cu numele închisorii din Timişoara, este în mijlocul unei şedinţe foto, într-o încăpere aproape claustrofobică, fără vreun geam la vedere. În mijloc, cei cinci băieţi se pregătesc de o carieră în stil balkan pop-ska. Dezamăgiţi de publicul timişorean şi de concertele la care strîngeau cel mult 150 de oameni, muzicienii au reuşit să cînte şi peste graniţe, în Ungaria, Bulgaria, Germania sau Austria. Combinaţia aparent simplă de ska-punk şi elemente tradiţionale, ce i-ar putea asemăna, la prima vedere, cu alte trupe, de fapt vrea să fie mult mai mult. Muzica lor aduce şi elemente de blues, jazz sau chiar drumm. Tinerii nu sînt neapărat muzicieni în viaţa de zi cu zi, ci vin din diverse domenii. Unul predă pianul, altul a terminat Artele, unul este încă student, cel de-al patrulea lucrează la un magazin de muzică. Al cincilea este arhitect. Cu toţii îşi doresc o variantă profesionistă a vieţii de artist, au chiar şi un fel de manager. În plus, repetă cît pot de mult.

PoPa SapKA cîntă în mai multe limbi. Contează că, de multe ori, publicul nu pricepe despre ce este vorba în cîntec? Nu, pentru că oamenii simt ritmul, înţeleg ce există dincolo de cuvinte. La fel de importantă este şi imaginea. Peste graniţele ţării, muzicienii îşi amintesc că au avut la concerte „şi kinderi, şi oameni de 70 de ani care au spus că le-a plăcut“. O muzică încă a subsolurilor, pentru care creierul încearcă să găsească, rapid, culori şi forme asemănătoare, explicaţii, justificarea picioarelor care nu pot sta liniştite. Într-un haos de dincolo de înţelegerea oamenilor obişnuiţi, exact ca în mijlocul unei tornade, zgomotele se uniformizează, sunetele au sens dincolo de bariera banală a limbii. În rest, pentru o ureche neexperimentată, repetiţiile din camera izolată fonic sînt aproape asurzitoare. Muzica trece prin mîini şi picioare, iar senzaţia ciudată de zgomot rămîne blocată în degete, chiar şi la cîteva ore după ce s-a făcut tăcere. „Oy!“

Romantic Jurgen 

În această poveste este vorba mai ales despre două pisici: Betty cea neagră şi Norocel. Teritoriul lor comun se întinde în fosta fabrică de textile Garofiţa. Una dintre feline, Betty probabil, este neglijenta care a lăsat urme urît mirositoare chiar în sala de repetiţii, unde a fost uitată peste noapte. Între timp, Norocel, pisoiul, a bîntuit fără griji pe coridoarele pustii, prin halele dezafectate şi prin curtea interioară, el, cel care cunoaşte fiecare colţişor al fabricii. Acesta este, de fapt, cel mai relaxat pisoi din lume, mai ales pentru că a învăţat de-a lungul timpului cum trebuie ascultată muzica. Poate fi făcut să miaune doar ridicat brusc, pentru o secundă, atunci cînd se aşteaptă cel mai puţin. În rest, pentru el sunetele şi tăcerea nu mai au secrete. Cei trei tineri din Romantic Jurgen sînt muzicieni doar în timpul liber. În rest sînt, după caz, inginer constructor, studentă la masterat sau programator. Pe lîngă concertele din România, au cîntat şi în Germania sau Serbia. Fără vreun manager, membrii trupei s-au organizat singuri, au căutat adrese, s-au dat pe Internet pe urmele unor locuri unde se poate cînta, au trimis CV-uri şi s-au împrietenit cu oameni care cunoşteau cluburi sau baruri. Repetiţiile nu sînt atît de dese, poate o dată sau de două ori pe săptămînă. Au avut perioade prolifice, în care au compus multă muzică, iar primul lor album, intitulat Dead Bunny Invasion, a ieşit pe piaţă foarte repede. „A apărut cineva care a vrut să ne scoată albumul, nu aveam piese destule, dar am acceptat. Am fost dezamăgiţi că nu s-a distribuit în Occident, un lucru care ar fi fost foarte important. Acum, la următorul album, nu ne mai fugăreşte nimeni“ – a explicat Dacian, partea masculină a trupei. În ceea ce-l priveşte pe „Jurgen“, jumătate din numele formaţiei, este doar un cuvînt care aminteşte de un unchi neamţ şi a fost folosit pur şi simplu pentru că sună bine. Cînd nu cîntă, cei trei ascultă muzică. Lista lungă de preferinţe trece prin electro, old school punk, post-punk, new wave sau chiar drum’n’bass, continuă spre progressive, grunge şi stoner, pînă la trip hop.

Jos, în mijlocul camerei, se odihneşte un skateboard deşelat, iar pe pereţi se întinde o altă lume: mitraliere colorate, decupate din carton, o mîţă desenată care are un singur ochi, cauciucuri de bicicletă. Se poate sta pe o canapea verde, ruptă, minunată, printre nişte bucăţele de hîrtie care alunecă sub paşi. Lumina vine prin geamurile din tavan şi nu e îngăduitoare cu nimeni, nici măcar cu bocancul maro, fără pereche. În jurul nostru sînt multe cabluri şi mîncare pentru pisici. Hainele nimănui pe umeraşe, patru monitoare stricate, vechi şi un neon roşu. Matei, băiatul care se ocupă de sală, cere o ţigară într-un grup în care toată lumea s-a lăsat de fumat. Pe peretele din spatele canapelei, o bandă galbenă. „Stop. Poliţia Comunitară. Pericol de accidente.“ Sintetizatorul, barul prăfuit îmbrăcat în oglinzi, cafea şi ceai pentru cine cere, plus un poster – un ninja cu faţa acoperită care trage cu praştia spre toţi. Începem.  Trupa Romantic Jurgen are un videoclip filmat într-un bar din Timişoara, la melodia „Telefonez aripi“. Clipul i-a costat exact preţul a două casete video şi două drumuri cu taxiul. Pentru a ajunge să fie difuzaţi la un post important de muzică însă, cei trei spun că lucrurile sînt mult mai complicate şi costisitoare, motiv pentru care aleg să rămînă în regiunea underground a muzicii. Cu toate acestea, au destule turnee şi în ţară, şi peste hotare. Vara trecută, spre exemplu, au cîntat la „Exit“ ca „headlineri“ pe scena de electro. Deocamdată nu s-au gîndit să trăiască din muzică şi sînt convinşi că nici nu ar putea face aşa ceva în România. Cu toate acestea, sînt optimişti cînd vine vorba de gusturile oamenilor din jurul lor. Spre exemplu, spun că timişorenii ascultă, printr-un fel de tradiţie a muzicii bune, nu doar foarte mult blues, ci şi underground punk, rock sau drum’n’bass. 

Ce rămîne după muzică 

Pe un perete, membrii tuturor trupelor, care fac repetiţii în sala din fabrică, şi-au lăsat scrise gîndurile de-a lungul timpului. „Fans, not bands.“ „God e creştin. God nu are religie. God e ateu. Pînă şi eu am ajuns să nu mai cred în mine.“ „Trebuie să facem din nou (o) mişcare.“ „Pentru cei care s-au dus, două mîini ridicate, pentru cei privaţi de libertate.“ „Fuck a pretty product and a pretty tune, this is ugly fucking music from an ugly fucking room.“ Cînd uşile se încuie pe dinafară, iar căldura din calorifere se preschimbă în răcoarea zăpezii de pe străzi, în sala de repetiţii rămîne o singură pisică, cel mult două. Una dintre ele, oricum, va găsi un loc de evadare. Cealaltă, rămasă pe întuneric, în linişte, va face toate lucrurile acelea secrete pe care le fac pisicile atunci cînd stăpînii lor nu sînt acasă. 

Lavinia Bălulescu este jurnalistă şi scriitoare.

Mai multe