Muzică din muzică

19 decembrie 2012   MUZICĂ

● Alexandru Andrieş, James Taylor, A&A Records, 2012.
● Omul cu Şobolani, Retro, A&A Records, 2012.

● Subcarpaţi, Underground Folclor, www.subcarpaţi.ro, 2012. 

Alexandru Andrieş îl ia ca reper pe americanul James Taylor, Omul cu Şobolani încearcă un revival indie al folk-rock-ului autohton, Subcarpaţi continuă seria albumelor şi compilaţiilor în care folclorul devine prilej pentru bituri hip hop. Trei albume revendicate, sub o formă sau alta, dintr-un trecut muzical, dintr-o anumită tipologie de folclor. Artiştii au amprentat un material preexistent, sub formă de înregistrări şi cu o puternică simbolistică pentru imaginarul colectiv sau al lor în particular. Desigur, pentru fiecare în parte, impulsul care a determinat apariţia noilor producţii e diferit. Andrieş vrea să popularizeze umorul sensibil din cîntecele lui Taylor şi, poate, să îşi facă norma de un-album-pe-an, Retro a însemnat un exerciţiu de stil şi sound pentru Omul cu Şobolani, iar mesajul Subcarpaţi din Underground Folclor este impunerea filonului naţionalist printre DJ, producători, MC.

Între un album excelent Andrieş şi unul care n-are vibraţie e o diferenţă infimă, dar care face sau strică tot. Habar n-am cum aş putea să o descriu. E ca şi cum „nu se întîmplă“. Recunosc că James Taylor nu mă impresionează, poate şi pentru că ascult cu regularitate Interioare şi Incorekt, am în minte mereu versul „cu ochii aproape plîngînd“ şi continui să repet oricui are răbdare că „Iepure“ este unul dintre acele momente de graţie fără de care muzica n-ar însemna mare lucru. James Taylor generează o zonă emoţională călduţă, în care îndrăgostiţii pătimaşi n-au ce-şi spune, nici suprarealismul nu-ncape şi nici o fantasmă nu se-nvîrte prin cotloanele bătrîne şi fumegînde ale minţilor noastre. Orchestraţiile manierizate (luminoase, jazzy şi jucăuşe), vocea uneori scăpată de sub control, versurile fără o atmosferă proprie evocînd o lume de o aproximativă poetică – pare că Andrieş n-a reuşit să-şi creeze propria idilă cu cîntecele lui Taylor. Şi-atunci, albumul rătăceşte fără convingere printre umbre de blues, rock’n’roll, folk, country, iar basmele pe care le creează n-ar convinge nici pe-un copil că s-ar putea petrece „cu adevărat“. Doar „Bluesul compresorului“ încearcă cu degetul o demenţă tîrzie. Şi James Taylor însuşi s-a transformat, pe parcursul timpului, dintr-un tînăr singuratic şi seducător de hippie, într-un interpret care, devenit legendă internaţională, îşi permite să cînte vechile refrene pentru audienţe mari în atmosferă de sărbătoare. Din păcate, soluţia lui Andrieş elimină tot ceea ce era farmec şi nebunie în cîntecele originale, lăsînd la vedere doar o spoială „simpatică“. Pentru mine, destul de tristă.

În această lumină, îmi pare că Omul cu Şobolani au reuşit mai bine să reinterpreteze „Cea mai frumoasă zi“, pe albumul lor de cover-uri, descoperindu-i o nişă întunecată şi transformînd-o într-un fel de imn indie depresiv. Nici Retro nu m-a convins, însă, cu totul. A apărut cam în aceeaşi perioadă cu albumul Perfect semnat de Byron, e însă mult mai compact decît acesta (doar şase piese), foloseşte un penel mult mai restrîns de tehnici, rezultatul nu e pe măsura aşteptărilor. Nici piesele alese nu sînt atît de underground încît să pice prea curînd în uitare şi m-aş fi aşteptat la o selecţie mai creativă. OCS mărturisesc că au lucrat mai mult la acest album decît la unul complet personal, dar pentru auzul meu el contează doar ca exerciţiu perfect necesar pentru următoare producţii. Grupul are potenţial pentru a fora mai departe în această lume a anti-simbolurilor, a nebuniei unei generaţii urban-revoltate, a sound-ului de rock alternativ, devenit prilej pentru revolte periodic exprimate liric. Interpretarea vocală a lui Dan Amariei mă îndepărtează de la început de Retro şi, de data aceasta, nu continui comparaţia cu albumul lui Byron şi nici cu interpretarea celuilalt Dan. Se simte zidul care întrerupe empatia dintre generaţiile de artişti. Încercarea de a exprima un anume tip de dramatism eşuează („Anotimpuri“ – Vali Sterian), umorul cuminte („Pseudofabulă“ – Roşu şi Negru) nu se prinde, dragostea nu respiră şi nici nu e „pe bune“ („De va veni la tine vîntul“ – Mondial). Cele mai reuşite sînt deja menţionata „Cea mai frumoasă zi“ şi „Lasă, lasă“ (Phoenix) care cîştigă foarte mult datorită instrumentaţiei. Sinceră să fiu, nu prea mi-e clar despre ce cîntă OCS în acest album. E clar că nu despre generaţia lui Vali Sterian, Mircea Baniciu, Roşu şi Negru, dar nici despre generaţia ’90-’00 nu cîntă. Albumul e „prea curat“. Lipseşte acea stare nevrotică pe care OCS şi-o făcuseră caracteristică.

Dintre cele trei albume, cel mai aproape de spiritul timpului şi de senzaţia de autentic mi se pare Subcarpaţi – Underground folclor. Tehnica de sampling transformă cavalul şi naiul, ritmurile şi temele populare în arme pentru hip hop-ul ce-şi cere drepturile de a fi recunoscut drept creatorul unui nou tip de folclor. Ca artă în sine, hip hop-ul este cu totul postmodern, apelînd mereu la citat, la colaj, neputînd exista ca filozofie în afara utilizării înregistrării ca punct de referinţă, concret integrat în discursul lirico-imaginar. Adaugă şi tehnica de scratch şi dintr-odată strămoşii încep să tresară. Şi faptul că Subcarpaţi au ales să distribuie gratis materialele discografice mi se pare o altă iniţiativă care completează mesajul lor. Apropo, găsiţi tot pe site-ul subcarpaţi.ro. Desigur, nu poţi ieşi dintr-o anume rutină ritmică şi stilistică şi, la un moment dat, intervine o stare de oboseală ascultînd albumul. Ai parte şi de versuri excelente, şi de momente de-o inspiraţie mai vagă, stilul pe care-l adoptă MC Bean nu e neapărat subtil, ci mai degrabă voit butucănos, amalgamînd simboluri tradiţionale cu acţiuni şi imagini dintr-o Românie mai mult decît contemporană. „Lăutar de Bucureşti e o metaforă / Nu-s lăutar, sînt MC / Am microfon te duc departe, bă / Ăsta e mediul în care ne manifestăm / Spune-le cluburi, spune-le beat-uri, pe scenă cîntăm“ („Revelionul ospătarilor“). Eşti intrat cu bocancii într-o horă care îi înnebuneşte pe vecinii dintr-un bloc aflat „după un alt bloc, dar după alt bloc este un alt bloc, apoi un alt bloc, apoi un alt bloc, şi tot aşa, bloc după bloc, pînă cînd ajungi în spatele blocurilor. Atunci, după blocuri eşti tu!“ (sample dintr-un status Facebook semnat de Silviu Dancu). Cam aşa e şi muzica asta. Dubstep, ragga, dancehall, electro, hip hop şi, evident, revendicarea din producţia muzicală autohtonă de sat culeasă, poate, şi de oameni precum Constantin Brăiloiu şi de urmaşii lui. Underground folclor cîntă pe una dintre vocile definitorii pentru felul în care sună şi este România la ora actuală. În aer planează confuzia, nebunia o găseşti la colţul blocului, trecutul zace pe-un disc Electrecord, poluarea ajunge-n lirică. Cu toate astea, îţi vine să dansezi. Albumul are vigoare, energie, „rima nu e decrepită“ (sample din piesa „Ştii că…“, Delikt reunit pentru albumul Opunem Rezistenţă lansat de GDR), este perfect justificabil în peisaj şi, desigur, este loc şi pentru un alt nivel.

Şi pentru mine însămi, felul în care am ajuns să mă raportez la aceste trei albume este surprinzător. Ajung să-l critic pe Andrieş, unul dintre legendarii imaginarului meu, şi să mizez pe o producţie total independentă, fără label, făcută-n casă. Mă simt ca Nae Caranfil care i-a refuzat un rol idolului copilăriei sale, Giuliano Gemma. Refuz şi eu rolul manifest pe care numele şi stilurile par să-l joace şi mă bazez în alegeri pe sinceritate şi pe-un nas plimbat pe la cîntări.

Maria Balabaş face parte din Proiectul muzical „Avant’n’Gard“. Mai multe pe myspace.com/avantngard.

Mai multe