"Muzica are uneori acelaşi efect ca religia" - interviu cu MISIA

Cîntăreaţa portugheză de fado Misia a vizitat Timişoara în prima parte a lunii septembrie, pentru a susţine un concert în cadrul festivalului Plai. Artista este considerată una dintre cele mai bune voci ale fado-ului din istorie. Alături de Amalia Rodriguez, a făcut cunoscută în întreaga lume muzica tradiţională portugheză. Misia va concerta la Sala Palatului din Bucureşti pe 29 noiembrie. Mai multe la www.plai.ro.

Cum aţi descrie fado-ul, pentru publicul român mai puţin familiarizat? 

Fado este un cuvînt care provine din latinescul fatum, „destin“. Cuvîntul şi conceptul au fost folosite cu mult înainte ca muzica fado să existe. Poeţii spuneau, de exemplu, My fado is heavy, – „Destinul meu este unul dificil“. Fado este totuşi un gen urban de muzică. Tradiţia fado-ului este schimbarea, adaptarea. A fost într-o continuă schimbare pentru că a fost expus la diverse influenţe, fiind urban. Este viu! Fado-ul pe care îl ştim astăzi s-a născut în jurul Lisabonei, în taverne şi locuri unde mergeau oamenii săraci. Mai apoi, înalta societate l-a adoptat, a început să se cînte fado în saloane, se folosea şi pianul. Muzica aceasta călătoreşte şi suferă schimbările societăţii.

Care au fost începuturile dvs. în fado? 

În anii ’90, cînd am început să fac fado, asupra sa plana umbra neagră a dictaturii, fusese folosit de regimul lui Oliveira Salazar pentru a transmite populaţiei, în mod subliminal, mesajul: sîntem săraci, dar curaţi şi fericiţi. Era un gen muzical foarte cunoscut, dar, dacă nu ascultai cu atenţie, nu ştiai că, de fapt, spune: sîntem fericiţi aşa, fără ambiţii. După revoluţie, fado a fost făcut responsabil pentru conformismul nostru. Acesta a fost motivul pentru care, în anii ’90, am invitat mai mulţi compozitori şi scriitori să scrie cîntece, mai ales că fado era considerat polemic, periculos. I-am invitat să scrie şi pentru că nu am vrut ceva conformist. Acest nou album al meu a deschis o cale pentru noua generaţie, pentru „noul fado“. De fapt, eu mă situez undeva între Amalia Rodriguez şi tînăra generaţie, deci într-un fel mă aflu nicăieri (n.r., Amalia Rodriguez este considerată cea mai importantă interpretă de fado). 

Aţi spus în multe interviuri că ascultaţi Maria Tănase. Care este legătura dintre muzica artistei românce şi a dvs.? 

Problema nu e legătura dintre un tip de muzică şi altul, e vorba de patos, jale. Amalia Rodriguez, Maria Tănase, Edith Piaf – toate aceste cîntăreţe aveau o emoţie feminină puternică, ceea ce nu se simte la fel cînd o melodie e interpretată de un bărbat. Nu ştiu de ce, poate pentru că femeile dau naştere, e o chestiune cosmică atunci cînd o femeie cîntă despre nostalgie, despre pierdere, întreaga umanitate o poate înţelege. Iar toate aceste voci feminine puternice cred că sînt foarte importante, mai ales într-o perioadă în care religia n-aş spune că dispare, dar pare a fi mai puţin importantă. E necesar să crezi în ceva, iar muzica are uneori acelaşi efect ca religia, face parte integrantă din spiritualitate. E important să-i asculţi cîntînd pe oamenii care te pot duce undeva deasupra, la un alt nivel. Şi Maria Tănase face asta. 

Cum aţi ajuns să lucraţi cu John Turturro la Passione, filmul pe care l-a regizat? 

Turturro a invitat mai mulţi cîntăreţi napoletani, dar nu numai. Am fost invitată pentru că pe cel mai recent album al meu, Ruas („Străzi“), i-am invitat, la rîndul meu, pe cei de la Avion Travel, un grup napoletan, să cînte cu mine „Era de maggio“. John Turturro a ascultat această versiune şi apoi m-a invitat să colaborăm. M-a întrebat: „Cît timp îţi trebuie să înveţi un cîntec?“. Şi mi-a arătat ceva din repertoriul Minei, o altă voce feminină foarte importantă. Cîntecul se numeşte „Indifferentemente“. Am acceptat. Îmi amintesc că eram în Napoli, îi întrebam pe taximetrişti cum se pronunţă asta şi asta. A fost foarte amuzant. Am văzut filmul la Veneţia. Franţa şi Germania l-au cumpărat deja. E un film despre muzica napoletană, un fel de Buena Vista Social Club. 

Am citit că la finalul premierei filmului de la Veneţia, şi dvs., şi John Turturro aveaţi ochii în lacrimi.

Da, e adevărat. Filmul te face nu doar să plîngi, ci şi să dansezi. Turturro spune despre Napoli că este un adevărat tonomat al întregii lumi. Şi aşa e, totul e acolo, toate tipurile de muzică, Napoli are această energie specială. Într-un fel, este mult mai european decît Bruxelles, de exemplu. Cred că toate problemele trecutului şi ale viitorului se află în Napoli. Trebuie să îi ajutăm şi noi, să arătăm şi lucrurile bune, nu doar Camorra, ci şi muzica, sufletul lor. 

Cum a fost să lucraţi cu Turturro? 

Vreau să vorbesc mai ales despre calităţile lui umane, pentru că oricum toată lumea ştie că e un mare artist. Este foarte atent, generos, a fost protector, ca un fel de tată îngrijorat de toţi cei veniţi din alte ţări. Este foarte uman. Chiar şi maniera în care a filmat relevă umanitatea lui. Acest film este foarte bun. El l-a numit un miracol pentru că nu aveau un buget prea mare, iar pentru mine a fost o onoare să colaborez. Ce anume vă poate transforma o zi bună într-una proastă, şi invers? Călătoriile pot fi destul de neplăcute uneori. Dar este un lucru pe care îmi place foarte mult să-l fac dimineaţa, să aleg ce muzică voi asculta. De obicei e muzică clasică. Apoi prietenii îmi pot face ziua mai bună. Nu am familie, deci prietenii mei sînt familia mea. Şi iubesc animalele! 

Aţi spus că vei aduce căţelul cu dvs. la festival... 

Da, trebuia, dar a fost o problemă la aeroport. Şi oricum căţeluşa era obosită, a fost şi la Veneţia la premiera filmului, a stat în poze lîngă Turturro. O cheamă Bonsai. Este chihuahua. Am cumpărat-o în Buenos Aires. Are ochii verzi şi este ciocolatie. Cînd voi mai veni în România o voi aduce în mod sigur. 

Există o nouă generaţie de fado. Cine vă place cel mai mult? 

Da, există o generaţie nouă care cîntă fado şi l-a transformat într-un fel de modă. Nu sînt de acord cu clasificarea artiştilor în funcţie de vîrstă. Există totuşi voci minunate şi mă bucur că fado se află într-o perioadă atît de bună. Dacă trebuie totuşi să menţionez pe cineva, pot spune că îi prefer pe Ana Moura şi pe Carminho. Îmi place sonoritatea vocilor lor. Uneori, nu-mi place ceea ce cîntă, dar au timp să-şi aleagă repertoriul. De asemenea, o respect pe Mariza foarte mult, merită din plin tot succesul pe care îl are. Doar că Ana Moura şi Carminho mă ating în alt fel. 

Sînteţi o anarhistă sau o regină a acestei muzici? 

Mereu jurnaliştii îmi spun că sînt regina fado-ului şi atunci am răspunsul pregătit: nu sînt regină. Dacă trebuie neapărat să fiu ceva, atunci sînt un anarhist al acestei muzici. Fac lucrurile în felul meu, aşa cum simt. Nu atac şi nu jignesc pe nimeni, dar nici nu cer permisiunea nimănui. Regina trebuie să fie cineva din interior, eu mă consider un outsider al sistemului. De fapt, Amalia Rodriguez este regina fado-ului şi va fi pentru totdeauna aşa. 

Cînd v-aţi dat seama că vreţi să cîntaţi fado? 

Nu am ştiut din prima, a fost un destin dificil. Bunica şi mama mea s-au născut în Barcelona, bunica a fost o artistă burlescă, mama – o dansatoare. Eu sînt o mixtură a acestor destine. Prima dată cînd am auzit fado mă aflam pe străzile din Porto, acolo unde m-am născut. În jurul meu cîntau muzicieni ambulanţi. Există un fel de arhitectură în interiorul muzicii fado. De exemplu, uneori am un poem şi trebuie să-i găsesc muzica potrivită. Este un puzzle pe care îmi place să-l joc. Fado nu are nici o explicaţie, vine din suflet. 

Aţi cîntat la Timişoara şi veţi cînta şi la Bucureşti din cel mai recent album al dvs., Ruas. La ce lucraţi acum? 

Mă pregătesc pentru un nou album numit Senhora da Noite („Doamna nopţii“). Mă voi întoarce la fado-ul tradiţional, dar versurile vor fi scrise numai de femei. Printre ele se va număra şi o poezie scrisă de mine. Am încă un proiect, de fapt cel mai important proiect al meu, este vorba de muzică pe versurile lui Saramago. Vreau să iau nişte versuri ale lui şi să-i pun pe alţi poeţi să scrie, pornind de la acele versuri. Nu spun mai multe deocamdată.  

fotografii de Remus RUNCAN

a consemnat Lavinia BĂLULESCU