Moartea pasiunii pentru pop

● Billie Eilish, Happier Than Ever, Darkroom/Interscope Records, 2011.

„Iʼm gettinʼ older, I think Iʼm aginʼ well, / I wish someone had told me Iʼd be doinʼ this by myself, / Thereʼs reasons that Iʼm thankful, / Thereʼs a lot Iʼm grateful for.” Pare ceva în neregulă la prima vedere, după ce, acum doar doi ani, Billie Eilish își începea precedentul album cu o exclamație care spunea pe șleau, odată cu cei puțin peste 17 ani ai ei, din ce cohortă face parte. De fapt, asta era, poate, și ciudățenia – atunci, mai mult decît acum, o adolescentă desena granițele unei arii esențiale a noului pop cu un instrument capabil să pună punctul pe emoțional. Noua generație goth, postmileniali apți să bruscheze paradigma pop și să nu se mai atașeze vreunui gen (muzical), nu mai părea interesată în a(-și) reprezenta trauma prin role-playing, ci printr-o ieșire foarte-foarte personală în afara dramei: „White shirt now red, my bloody nose / Sleepin’, youʼre on your tippy toes, / Creepinʼ around like no one knows, / Think youʼre so criminal. / Bruises on both my knees for you, / Don’t say thank you or please, / I do what I want when Iʼm wanting to. / My soul? So cynical!”. Sau, cum spunea cineva care s-a uitat prea mult ori la All the Good Girls Go to Hell, ori la coperta lui When We All Fall Asleep, Where Do We Go?, printr-un fel de individualism expresiv – copii care se pot pune în pielea monstrului de sub pat pentru a reuși să se salveze prin mantra dezvoltării personale. Eilish reușea să scoată din povestea asta o operă atît de egală cu ea însăși – și de relevantă și adictivă, în același timp –, încît sequel-ul nu putea, pînă la urmă, să se întîmple decît așa: „Iʼm gettinʼ older, Iʼve got more on my shoulders / But Iʼm gettinʼ better at admitting when Iʼm wrong”. Ceva s-a schimbat însă. Dacă WWFAWDWG? acta cu destulă frivolitate și ironie (antipop), LP-ul recent, compus și produs, ca și primul, împreună cu fratele Finneas, oscilează pe un teritoriu situat undeva între Grimes și Norah Jones. Eilish însăși și-a pierdut ceva din aerul acela imbatabil de rezistență la stereotipurile industriei pop – în luna mai, a pozat pentru ediția britanică a revistei Vogue în ipostaza unei femme fatale. Pe Happier Than Ever, albumul lansat de Interscope Records pe 30 iulie anul acesta, stoicismul acela decelabil în 2019 se instalează mai mult decît confortabil, în timp ce monștrii de sub pat iau forma unor stalkers creați, paradoxal, de faima adusă de „Bury a Friend” – așa cum singură și cinică o recunoaște acum: „Things I once enjoyed just keep me employed now”.

Paul Breazu este jurnalist.