Mistic & amarnic
Motörhead, Bad Magic, UDR, 2015.
În ciuda pasiunii pentru memorabilia nazistă, prin anii ’80, Lemmy era un englezoi hîtru care voia să aducă la zi decadenţa rock’n’roll, trecînd-o prin filtrul generaţiei punk şi prin experienţa cu droguri recreative acumulată în timpul mandatului petrecut în grupul hippie-rock Hawkwind. Douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, Lemmy Kilmister (24 dec. 1945 – 28 dec. 2015) urmează calea fostului său coleg Philthy Taylor care s-a prăpădit cu cîteva săptămîni mai devreme, în urma unei conduite de viaţă oarecum similare. Lemmy a avut dintotdeauna dificultăţi în a depăşi această perioadă a anului – sărbătorile sale au început pe 24 decembrie cu propria aniversare (70 de ani, dintre care peste 50 petrecuţi pe scenă şi 40 cu Motörhead), a răzbit cumva prin Crăciun urmînd sfatului medicului de a trece măcar în ultimul ceas de pe whisky pe vodcă, însă a fost răpus cu trei zile înainte de Revelion, cu o consolă de jocuri video în braţe. Anul Nou a venit cu speranţa învierii şi cu credinţă în sloganul său favorit – „I’m indestructible“ –, însă la data la care scriu aceste rînduri concluziile au rămas definitive: Bad Magic nu e doar cel mai recent, ci şi ultimul album Motörhead.
În cheia ocultă sugerată de titlul discului, cover-ul Rolling Stones „Sympathy for the Devil“ cu care Lemmy îşi închide aici cariera sună surprinzător de intim. Jagger pare să o fi compus anume pentru el: „I was around when Jesus Christ / had his moment of doubt and pain“. Balada „Till the end“ şi imnul punk „When the sky comes for you“ sînt semne clare că Lemmy îşi scria necrologul şi testamentul printre rîndurile acestui material. Simptomele sînt sesizabile în versuri („Who would you blame, who could you sue / If the sky came looking for you“), dar şi în suflul slab al vocii îngropate de producţia sound-ului, cu unele versuri mormăite pînă la îngînare, aspect remarcat de fani tot mai frecvent în concertele din 2015 (multe dintre ele anulate).
După o suită de albume similare (de fapt, o întreagă carieră de albume redundante) care s-au referit cu perseverenţă la teme tradiţionale precum sexul şi hedonismul vieţii de rockstar, albumul de adio al trupei lui Lemmy este atipic de mistic şi amarnic, sobru şi lipsit de ocheade. Nici urmă de piese de dragoste (în măsura în care clasicele „Whorehouse blues“ ori „Love me like a reptile“ ar putea fi etichetate astfel), doar declaraţii belicoase („Victory or die“, „Tell me who to kill“) şi chiar ameninţări („Choking on your screams“). Versurile vorbesc mult la plural, cu retorică de predicator înspre enoriaşii şi spectatorii săi, iar umorul pare să fi dispărut cu desăvîrşire (poate cu excepţia gestului de a include pomenitul cover). În sfîrşit, Motörhead sună ca o ameninţătoare trupă germană.
P.S. O petiţie online populară în ultimele zile solicită să se atribuie, în memoria liderului trupei, denumirea „Lemmium“ unuia din noile elementele chimice, recent introduse în tabelul periodic al lui Mendeleev. E vorba de metale grele extrem de radioactive.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.