Minunata lume veche
● Yo La Tengo, Stuff Like That There, Matador Records, 2015.
Cînd, în 1989, Robert Christgau, unul dintre cei mai ireverenţi, autoritari şi influenţi critici din istoria muzicii, vorbea în termeni elogioşi despre
cel de-al treilea album al unei misterioase trupe din orăşelul Hoboken, statul New Jersey, pentru chitaristul şi vocalistul Ira Kaplan & Co. se zărea începutul unei noi ere. Proiectul muzical pus la cale în 1984 de către amintitul Kaplan şi propria soţie, Georgia Hubley (tobe, voce), se revendica integral de la dimensiunea indie, aşa cum se vedea ea în America administraţiei Reagan, cea mai fertilă epocă a acestei culturi şi din perspectiva estetică, şi din cea ideologică. Acel album din îndepărtatul an 1989 însemna, dincolo de exclamaţia admirativă a unui personaj altfel incomod, precum Christgau, şi primul pas apăsat al formaţiei Yo La Tengo către
-uri mai relevante şi influente pentru paradigma (sub-)culturală căreia i se circumscria, precum Bar/Non Records şi Alias Recordings, dar mai ales Matador Records, esenţiala casă de discuri newyorkeză înfiinţată chiar în anul apariţiei
de către Chris Lombardi. Muzica trupei din Hoboken vorbea despre experienţe personale, te transporta într-un regim mai degrabă nocturnal şi stătea bine-mersi undeva la intersecţia dintre folk
pop şi rock. Albumele care i-au urmat lui
zece la număr pînă anul acesta – au păstrat această filozofie sonică, chiar dacă au alunecat din cînd în cînd către unul dintre cele trei genuri muzicale menţionate. YLT a reuşit mereu să fie egală cu ea însăşi, o formulă seducătoare prin – culmea! – conservatorism şi printr-o delicateţe îmbătătoare.
cel mai proaspăt LP al formaţiei din Hoboken, a apărut pe 28 august la Matador Records şi este imaginea în oglindă a unui disc din 1990,
, prin mixul de cover-uri – de data aceasta, Yo La Tengo îşi cîntă chiar şi vechi cîntece proprii – şi piese originale, tratate majoritar în cheie acustică. Tot ce e familiar în muzica lor dintotdeauna e aici: blîndeţea aceasta foarte melodică şi foarte melancolică, tempo-urile lente, încărcate cu o nostalgie difuză, vocile aproape şoptite, aflate într-un infinit dialog cu orchestraţiile fragile, eliberate aproape complet de data aceasta de intruziunea chitarelor electrice. Aşa se face că „Friday I’m in Love“, ubicuul şlagăr nouăzecist al trupei britanice The Cure, e dezbrăcat de toată acea dramă
pentru a deveni o cvasi-leneşă şi veselă baladă country, cîntată de o Georgia Hubley făcîndu-ţi complice, dar şi timid cu ochiul, iar „I Can Feel the Ice Melting“, repriza
împrumutată din discografia legendarilor The Parliaments, se transformă sub ochii noştri într-o bijuterie cheesy.
Fără să surprindă, fără să epateze, fără să exceleze,
There e un release Yo La Tengo pînă în măduva oaselor, care ar fi putut apărea la fel de bine şi la sfîrşitul anilor ’80, şi în deceniul următor, şi astăzi. Într-o lume, cea a muzicii, în care schimbarea – din orice perspectivă ai privi-o – e cuvîntul de ordine, faptul că o formaţie născută într-un orăşel al statului New Jersey reuşeşte să sune astfel (şi) în 2015 e reconfortant.
Paul Breazu este jurnalist.