Mica Devoluţie din Iunie
● Devo, Something for Everybody, A&A Records/Warner Music Licensee, 2010.
Devo a fost mereu un proiect muzical care a scăpat nonşalant categorisilor atît de convenabile criticii de muzică şi isteriei atît de dragi falansterelor de fani. Înţeleasă în fel şi chip de unii sau de alţii, trupa imprevizibilului Gerald Casale este astăzi, la 30 de ani distanţă de „Whip It“, cel mai straniu hit care a lovit vreodată Billboard-ul, un soi de legendă, iată vie, despre care se vorbeşte pe la colţuri. Anii ’00 au adus cu ei, pe lîngă mult clamata revoluţie (devoluţie?) a mediilor transportatoare de muzică, şi o stilistică arheologică a creatorilor de sunet, referenţialitatea lor forînd insistent zonele obscure ale istoriei culturale. Aşa se face că artişti precum Peaches, The Killers, LCD Soundsystem sau mai proaspeţii Method Actors îşi asumă ca moştenire sound-ul manufacturat de Devo, acea întîlnire unică dintre punk, krautrock, electro şi pop art. Aşa se face că un festival precum Sonar-ul, dedicat, în principiu, noii muzici, îi lista acum puţin timp pe una dintre scene, confirmîndu-le prin acest gest dreptul de precursori ai esteticii momentului.
Au trecut 20 de ani de la ultimul album de studio semnat Devo, timp în care colectivul din Ohio a concertat sporadic, în care şi-a vîndut sufletul reclamelor sau celor de la Disney – pentru a da naştere unui grup de sosii minore numit, cum altfel?, Devo 2.0 –, în care unii dintre membrii trupei s-au aventurat în proiecte individuale, în care şi-au anunţat intenţiile de a face un nou album şi au negat, în acelaşi timp, posibilitatea apariţiei lui, în care au tăcut, bine ascunşi într-un „cocon al tăcerii“, cum numea însuşi Casale perioadele de absenţă completă.
Acum un an, liniştea asta fusese spartă de anunţul apariţiei unui nou album. Amînat de două ori, Something for Everybody a ajuns totuşi pe rafturi pe 15 iunie anul acesta, prefaţat de o serie de filme satirice în care Greg Scholl, fost director executiv al NBC Universal, astăzi intitulat Chief Operating Officer al Devo Inc., o companie evident fictivă, comunica apariţia noului produs. E 100% Devo acest mod de promovare, e 100% Devo imaginea de pe coperta noului album, în care modelul şi muzicianul Natasha Romanova se pregăteşte să muşte, cu un gest sexual, din faimosul energy dome pe care membrii trupei l-au folosit ca parte a costumului de scenă şi ca unealtă de imagine. E 100% Devo muzica de pe acest disc, oricît de comună, ca reflex şi sunet, a devenit ea astăzi.
Astfel am decriptat, în fond, noua operă a trupei Devo. Muzica de pe Something for Everybody este contemporană pentru că ea este cîntată astăzi de artişti care şi-i arogă pe americani ca sursă. Basul de pe „Please Baby Please“ ar trebui să-i facă invidioşi pe flăcăii de la Franz Ferdinand în aceeaşi măsură în care ar trebui să-i facă fericiţi: înaintaşii îşi citează moştenitorii chiar în timp ce aceştia din urmă îi parafrazează. „Human Rocket“ ar putea sta pe orice album LCD Soundsystem, exceptîndu-l pe cel de anul acesta, dar la fel de bine creaţiile domnului James Murphy şi-ar fi putut face loc pe unul dintre albumele Devo.
Într-o interpretare foarte personală, chiar asta înseamnă devoluţia, conceptul în jurul căruia Devo şi-a fabricat întotdeauna filozofia: regresul este sinonim cu revenirea maniacală la gesturi deja făcute. Şi tocmai de asta, mediocru şi, concomitent, excepţional, Something for Everybody este primul album definitiv devoluţionar făcut de Devo.
Paul Breazu este jurnalist.