Metamorfoza perpetuă
Ulver, ATGCLVLSSCAP, House of Mythology, 2016.
După ce au trecut cu succes testul reciclării pieselor altora (cu albumul de cover-uri psihedelice Childhood’s End), iar ceva mai înainte testul regurgitării propriilor piese de către alţii (cu albumul comisionat 1st Decade in the Machines), norvegienii Ulver au ales să-şi serbeze primii 20 de ani de carieră cu un proiect de autofagie live desfăşurat în iarna lui 2014 sub forma unui turneu european, care a ieşit în evidenţă prin faptul că la nici unul dintre concerte nimeni nu a recunoscut nici o piesă, cu excepţia unor bucăţi de vagă familiaritate îngropate într-un remix live de natură improvizaţionalistă. Fiind părtaş la două dintre evenimentele respective şi martor la scărpinatul în cap al publicului confuz, am avut ocazia de a afla din faza de scutece a proiectului că era vorba de o iniţiativă de tip „totul sau nimic“ – în varianta pesimistă, turneul avea să se finalizeze cu săli goale, în timp ce varianta optimistă ar fi rezultat în acumularea a suficient material improvizat încît, cu puţină doftoriceală de studio, să iasă ceva suficient de proaspăt încît să poată trece drept un album nou purtînd marca inovaţiei free rock, însă suficient de structurat şi încărcat cu madlene proustiene pentru a stimula nostalgia celor familiarizaţi cu catalogul trupei. Rezultatul este publicat abia acum, sub un titlu alcătuit din iniţialele celor 12 zodii ale anului, corespunzînd meta-spiritual celor 12 concerte din care s-a compilat materialul, dar şi celor 12 luni pline ce au măsurat metamorfoza licantropică a trupei pe parcursul unei cariere alcătuite din 12 albume.
Piesele vechi supuse mixării sînt ceva mai recognoscibile, mai scoase în evidenţă de ingineria sonoră decît în versiunea live, de ajutor fiind şi indiciile oferite de titluri: „Moody Stix“ („Doom Sticks“), „Nowhere Sweet Sixteen“ („Nowhere Catastrophe“), „Glammer Hammer“ („Glamour Box“). O bună parte din material se află totuşi în afara a ce se poate acoperi cu termenul remix, avînd la bază piese noi închegate pentru prima dată sub ochii publicului, uşor ajustate în studio pentru un focus mai clar. Minimalismul de altădată, cu rădăcini în ideile unor Coil ori Steve Reich, a fost înlocuit cu aglomerări sonore ce captivează prin intensitatea ritmului ori cu psihedelii ambientale ce incită la o experienţă augmentată de droguri recreative.
De la momentul la care Ulver s-au transformat din experiment de studio în trupă cu capabilităţi live (neglijez aici efemerul format live ca trupă metal la mijlocul anilor ’90), componenta rock prezentă în concertele acestora a căpătat treptat forma unor omagii Can/The Heads îmbinînd jam-session-ul hipnotic cu un atac senzorial oferit de proiecţii video şi o avalanşă de sunet sintetizat. De altfel, conceptul albumului de faţă fusese pus pe masă în timpul bisului de la Festivalul Roadburn (concert publicat ca album live în 2013) şi îşi are originile în proiectul de improvizaţie Aethenor, unde liderul Krystoffer „Garm“ Rygg a lucrat pentru prima dată cu chitaristul Daniel O’Sullivan (Guapo). Acesta din urmă e principalul responsabil pentru popularizarea grupului în afara underground-ului scandinav, de la recrutarea sa încoace (capătul deceniului 2000), iar chitara sa a adus înapoi texturi rock ce fuseseră epurate pe vremea cînd Ulver se lepădau de originile metal cu care erau asociaţi în anii ’90.
Schimbînd stilul şi paleta sonoră cu fiecare album, norvegienii şi-au asumat un precept artistic al metamorfozei perpetue, mizînd pe reacţii organice din partea unui public dispus să asculte muzica şi cu alte organe decît cu urechile. Succesul noului album depinde în bună măsură de condiţiile tehnice ale audiţiei, care ar trebui să reconstituie cît de cît sinestezia improvizaţiei live.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.