Metalele patriei

# Doomnezeu, Doomnezeu, self release, 2023.

# Church of Cthulhu, Get Outta My Swamp!, self release, 2023.

Recent s-a produs o oarecare furoare pe seama unor fotografii din arhivele CNSAS cu rockeri ridicați de Securitatea comunistă, ceea ce conferea rock-ului un statut de simbol al „libertății pure”, majoritatea comentatorilor neglijînd totuși funcția de agent provocateur pe care genul îl are indiferent de context. Nu la noi s-a inventat abuzul de moralism autoritar – Rob Halford nu în fața autorităților noastre a trebuit să-și justifice versurile (abia Gheboasă a ajuns recent în situația respectivă), iar celebra listă de albume Filthy Fifteen nu a fost întocmită de Elena Ceaușescu, ci de Tipper Gore, a doua doamnă a SUA. Așa-numita „Panică satanică” a fost un fenomen instrumentalizat politic de republicanii americani pînă la finele anilor ’80, cînd Marilyn Manson a dat de pămînt cu respectiva agendă politică. Azi, rock-ul e în căutare de resurse meta-artistice pentru a-și menține funcția de agent provocateur – care riscă să îi fie confiscată de pop (vezi recentele isprăvi ale unor Sam Smith, Lady Gaga).

Un grup românesc care a găsit metode proaspete de a provoca poartă numele Doomnezeu și practică un doom-metalcreștinesc lipsit de ironie explicită (cu excepția denumirii trupei). Trăim într-o epocă pop post-ironie sau meta-ironie, tot mai multe experimente muzicale încercînd să scape de cerințe moral-educative ce par să se impună din toate părțile. Răsucirea muzicii metal dinspre cum era percepută în epoca Satanic Panic înspre rolul de potențator al simțămîntului creștin-ortodox poate fi o formă de traseism pervers – însă dacă abandonăm judecățile etice rămînem cu un experiment interesant, capabil să evidențieze locuri comune între ortodoxia răsăriteană și muzica doom-metal: gravitatea existențială, minunarea superstițioasă stimulată sonor sau ritualic înspre stări de transă. 

Nu e prima idee de acest tip – grupul polonez Batushka a cunoscut un larg succes mixînd recuzită și versuri în slavona bisericească cu fetișul metalist pentru cele oculte, chiar prezentînd concerte ca surogate de liturghii. Totuși, abordarea românească oferită de Doomnezeu se individualizează stilistic, cu voci clare în tonalități apropiate de autenticul liturgic, reușind să invoce spiritul românesc al ortodoxiei superstițioase, al „festivalurilor“ de venerare și practicilor de reziliență specifice, acum completate cu riffuri metal edificatoare.

În siajul aceluiași fetiș cultist, alt album înrudit stilistic, dar contaminat cu blues/country și mai pregătit pentru o infiltrare în scena sludge americană este cel al grupului Church of Cthulhu. Ajuns în pandemie la statut de cvartet, după ce a eclozat ca proiect solo al lui Ciprian Florea (ex-Kandaon) și pentru o scurtă perioadă ca duet de vibrații drone, grupul își închină explicit activitatea scriitorului H.P. Lovecraft și simțămîntului de oroare cosmică patentat de acesta. Pseudomitologia Cthulhu inventată de Lovecraft a dat de mîncare multora, e încă monetizat cu nesaț – pe Netflix (seriale de tipul Stranger Things), într-un segment important al scenei heavy-metal (în frunte cu Metallica), în anumite nișe literare, ajungînd și la transgresivi precum Houellebecq (care i-a dedicat o „antibiografie”) și acum la primul grup românesc care se adăpostește la umbra tematică aruncată de Lovecraft și la umbra stilistică a scenei sludge din New Orleans. 

Sub aspect sonor, albumul se organizează în jurul riffului vibrant, elefantin, acum ceva mai aerisit cu elemente acustice și blues. Grupul e parte din anturajul comunității Roadkill/SoundArt Festival (și deci al trupei Roadkillsoda) care se zbat să aclimatizeze tropi ai metalului modern american încă neglijați la noi.

Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.