Metal puber nipon

Babymetal, Metal Resistance, BMD Fox Records, 2016.

Istoria heavy metal semnalează cazuri sporadice de grupuri dezvoltate dintr-o glumă originală care s-a îngroşat treptat, depăşind pe nesimţite statutul înspre inovaţie, mai apoi ambalată chiar în­tr‑un crez estetic care a creat albie pentru un stil muzical de sine stătător. Finlandezii şugubeţi care şi-au propus să prezinte macho-metalul lui Manowar cu gingăşie feminină se numesc azi Nightwish, iubiţi şi frecventaţi chiar de membri ai Parlamentului românesc. Cazuri mai recente de exploatare amuzantă a contrastelor stridente sînt cel al manelelor Denisei reformatate de grupul rock polonez Inima Sălbatică, ori primul album de liturghii metal-ortodoxe cîntate în slavonă de Batushka. Am mai pomenit în această rubrică escapade precum canţonetele lui Mike Patton, ori hibridul country-punk al lui Hank Williams 3. Românii au timide şi tardive tentative în acest sens – experimentele de acest tip ţin mai degrabă de spaţiul pop (Cezar Ouatu, DJ Boroş, K-lu), metalul românesc fiind în general străin de umor, cel puţin de cel voluntar.

Cînd au început să fie luaţi în serios, Nightwish au invocat basmul nordic (H. Ch. Andersen) şi mitologia laponă drept sursă de inspiraţie grefată peste spiritul heavy-metalului eroic – un gen dominat oricum de tema luptei dintre bine şi rău. Prin analogie, Babymetal ne apar drept Nightwish-ul Japoniei, înlocuind basmul nordic cu cultura teen-idol, a modelelor kawaii („cute“) idolatrizate în spaţiul J-pop în toate segmentele sale, de la benzi desenate la muzică şi pornografie. Conform producătorilor, se doreşte consacrarea unei forme de rock cu specific na­ţio­nal japonez, delimitată de cele împrumutate pînă acum de la scandinavi sau americani. Iată cum arată naţionalismul la alţii.

Proiectul Babymetal e administrat de agenţia de talente Amuse şi a fost inițiat de misteriosul producător Kobametal în jurul a trei protagoniste pubere îmbrăcate într-un asortiment de Sailor Moon şi Manowar. Numele lor de scenă sînt Sumetal, Moametal şi Yuimetal – ultimele două creditate cu „screaming and dancing“, prima şi cu „vocals“. O armată de vreo zece versificatori şi încă atîţia muzicieni a fost recrutată pentru arhitectura albumului Metal Resistance, rezultînd un progres major faţă de debutul plastifiat, pe care ironia a primat faţă de atenţia la detalii. O parte din recruţi se prezintă şi live ca trupă de acompaniament sub ghidajul chitaristului Takayoshi Ohmura, începînd de la momentul în care formatul playback s-a dovedit insuficient pentru cerinţele evenimentelor internaţionale (trupa a deschis recent pentru Lady Gaga, Metallica, Megadeth etc.).

Piesa de deschidere, „Road to Resistance“, a fost promovată ca teaser al albumului de vreun an încoace şi beneficiază de solo-urile furtunoase ale britanicilor DragonForce. „Sis. Anger“ parodiază sound-ul lemnos al „St. Anger“-ului celor de la Metallica. „Tales of the Destinies“ face cu ochiul celor de la Dream Theater. Piesa de închidere, „The One“, e o baladă hiperglicemică într-o engleză şchioapă, dar îşi are locul în ontologia albumului, pe post de balon din gumă de mestecat spart în obrazul metaliştilor conservatori care susţin că astfel de proiecte nu ar trebui să existe. Cu toate astea, materialul s-a strecurat cu succes atît în preferinţele presei de specialitate, cît şi în Billboard (cea mai înaltă poziţie a unui album japonez din ultimii 50 de ani).

Necazul e că, spre deosebire de alte glume muzicale pomenite la începutul acestui articol, Babymetal nu poate supravieţui maturizării celor trei voci şi nu a mai rămas timp decît pentru maximum două albume pînă la vîrsta majoratului fetelor. Rămîne de văzut dacă acest start-up are o strategie pe termen lung sau dacă avem de-a face cu o glumă de uz limitat.

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.