Melo & dramatic
Frank Ocean, Endless (Def Jam Recordings)/Blonde (Boys Don’t Cry), 2016.
Albumele vizuale sînt la modă într-o cultură pop contemporană determinată din ce în ce mai mult de imperativul vizualului. Pe lîngă faptul că a impus un nou standard, Lemonade-ul infatigabilei Beyoncé le-a forțat mîna celor de la MTV să-i înmîneze anul acesta premiul pentru Best Long Form Video, după ce el mai fusese acordat o singură dată în istoria MTV Video Music Award – în 1991, Madonna cîștiga același trofeu pentru videocompilația The Immaculate Collection. Queen Bey nu făcea decît să recidiveze – release-ul care îi purta numele, din 2013, dădea, totuși, definiția acestui format discografic –, dar Lemonade era, în același timp, mult mai mult decît un simplu exercițiu audiovizual. Acum, că unul dintre proaspetele staruri ale acestui neo-pop autoreflexiv, slowmo, minimalist și acut, al cărui proces de fermentație înglobează masiv R&B-ul, hip-hop-ul și melodrama, i-a călcat pe urme, se poate spune că vechea nouă categorie a VMA e aici ca să rămînă.
Frank Ocean, căci despre el e vorba în fraza dinainte, fost membru al colectivului Odd Future, a debutat în iulie 2012 cu Channel Orange, un disc lansat de Def Jam Recordings, care a deschis destule acolade în textele criticii muzicale de aiurea. După patru ani și într-un mod destul de neașteptat, cel de-al doilea – și ultimul, conform contractului – album produs de casa fondată cîndva de Rick Rubin se difuza pe Apple Music, la data de 19 august. Era un album vizual, cum spuneam, regizat de însuși Ocean și jucat tot de el, într-un rol triplu. „With this Apple appliance / You can capture live videos / Still motion pictures shot at high frequency / Blurring, blurring the line…“ Știam deja asta, dar modul în care FO o plantează la începutul și sfîrșitul unui album vizual, în care personajul principal construiește o scară către niciunde, transformă totul într-o experiență destul de intensă. Fără suport video, Endless nu se mai susține.
Poate de asta poate fi considerat (și) prologul unui gest pe care Frank Ocean l-a făcut pe 20 august 2016, la doar o zi de la lansarea lui Endless. Blonde, cel mai nou album al său, trăiește într-o lume în care între el și Channel Orange nu există Endless. Și nici corvoada fabricării unui ultim album pentru un label pe care l a abandonat pînă și Rihanna. Ca pe primul său LP, pe ultimul, Ocean e un povestitor abisal, care vrea să-și depună istoriile în interstițiile dintre înăuntru și în afară. Aici nu se mai joacă doar pe el însuși și nu își mai consumă drama în figuri de stil vizuale, ci își transferă empatia în pielea tuturor personajelor tragice ale lumii ăsteia. E Kurt Cobain, dar și Elliott Smith. E Tupac, e Selena,dar și un puști, Trayvon Martin, ucis de o lume bolnavă: „RIP Trayvon, that nigga look just like me…“
Mai puțin criptic decît Endless, Blonde e un triumf al acestui pop hibrid, parte melancolie, parte dramă, personal și sincer. „If I was being honest / I’d say long as I could fuck three times a day and not skip a meal I’m good / I used to work on my feet for seven dollars an hour / Call my momma like momma / I ain’t making minimum wage, momma / I’m on, momma /I’m on / Now I’m making 400, 600, 800 K, momma / To stand on my feet, momma / Play these songs, it’s therapy, momma / They paying me, momma / I should be paying them / I should be paying y’all honest to God / I’m just a guy not a god / Sometimes I feel like I’m a god but I’m not a god“, spune el. Și e mai mult decît convingător.
Paul Breazu este jurnalist.