Melancolii sacre
● Harry Manx, Om Suite Ohm, Harmonia Mundi, 2013.
Sound-ul său cald nu e tocmai potrivit sezonului, dar hindi-bluesul lui Harry Manx e un hibrid aparte, care îi va surprinde plăcut pe ascultătorii în căutare de calm şi sunete clare, curate. Moştenirea lăsată de Ravi Shankar şi alţi maeştri care au adus în Occident instrumente şi texturi exotice e adesea prezentă în forme imitative, ce conservă cît se poate spiritul tradiţional, mizînd pe asocierea cu maeştrii exoticului şi sound-ul lor original. Experimentele au loc în sensul modernizării pop – vezi cazul recent discutat aici al Anoushkăi Shankar.
Harry Manx e însă un tip îndrăzneţ şi se propune el însuşi drept maestru al unei hibridizări muzicale mai deosebite. Sitarul, la el, e doar un alt tip de chitară, cu care cîntă un alt gen de factură tradiţionalistă, bluesul american sudist, deşi el nu e nici american, nici indian, ci britanic venit din Insula Man – unde Manx e numele cel mai comun, asigurînd identitatea băştinaşilor oriunde ar emigra (în cazul lui Harry – în Canada). Artistul nici măcar nu e specializat pe vreun instrument, ci doar pe metodologia de a folosi instrumente exotice pentru a cînta muzică occidentală, sau scule occidentale pentru a cînta muzică de inspiraţie hindu, cu care s-a familiarizat în timpul uceniciei petrecute pe lîngă chitaristul V.M. Bhatt. Ambele variante pot suna blasfemic pentru purişti, dar nu avem de-a face cu cvasiparodii din categoria „Michael Jackson cîntat cu orchestre de tromboane“, ci de o explorare tenace a instrumentelor de corzi şi a măsurii în care acestea au ajuns determinante pentru anumite genuri muzicale. La urma urmei, cine dictează că bluesul trebuie cîntat la chitară? Instrumentul e una, spiritul şi stilul, agregate într-un gen, ar trebui să fie o structură aparte, independentă de tehnologie şi implementare. Harry Manx are meritul de a explora limitele acestei teorii – intuitivă, principial, dar dificil de închipuit fără exemplu concret.
Se poate argumenta, desigur, că puritatea genului e sensibil afectată, dar tocmai în asta stă farmecul materialului. Pe Om Suite Ohm, muzica hindu sună impropriu de funky („Further Shore“), iar momentele blues – anormal de reverberant şi grav („The Blues Dharma“). A se vedea, bunăoară, şi bizareria variantei propuse pentru „A Love Supreme“ a lui Coltrane, ori racordurile prin care balada rock’n’roll de tip Bruce Springsteen se îmbină cu soundtrack-ul de documentar etno, în cadrul aceleiaşi piese („All Fall Down“). Unele piese amestecă şi un sîmbure gospel în eprubetă („Carry My Tears“). Emoţiile şi spiritul asociate instrumentarului sînt, în cele din urmă, pervertite, lăsînd ascultătorul într-un spaţiu sonor nefamiliar, cu care nu îşi poate identifica trăirile antrenate cu blues. Spiritualul asociat zonei world music e deviat de pe axul normal de vocea răguşită de blueser beţiv, în timp ce melancolia mizerabilistă asociată bluesului capătă dimensiuni sacrale. Chestii care nu se fac, după unii, însă caracterizează compulsia exploratorie a lui Harry Manx şi îl poziţionează drept un artist de urmărit, care poate produce cîndva surprize marcante pentru istoria care îi va succede. Pînă una-alta, artistul pare încă în faza de joacă (deşi are multe albume în spate), cu piese simple, aerisite şi prezentate cel mai des în format solo, eventual acompaniat de clape şi de o percuţie minimală, de cafenea.
Închei recomandarea acestei săptămîni cu justificarea pe care o aduce artistul însuşi opţiunii sale stilistice: „Muzica indiană îi atinge pe oameni în interior, dar muzica occidentală are abilitatea să-i facă să se exprime în exterior, prin celebrare şi dans. Sînt cîteva ragas care sună foarte bluesy şi există cîteva feluri de a îndoi corzile chitării de blues, făcînd-o să sune foarte indian. Poate că forţez relaţia dintre cele două culturi, dar mă gîndesc la faptul că au fost făcute una pentru cealaltă.“
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.