McCartney al III-lea
● Paul McCartney, McCartney III, Capitol Records, 2020.
Ar putea fi asta o imagine captivantă: într-o progresie temporală oarecare, dar obligatoriu în ani rotunzi, Paul McCartney se închide pentru o vreme într-o cameră a casei sale – numiți-o studio sau altcumva, nu contează –, de unde va ieși cu niște înregistrări. A făcut-o prima oară în 1970, anul clamării marelui divorț beatlesian, cu McCartney, un LP-manifest care, pe lîngă că încerca să statueze faptul că o duce bine-mersi și fără umbrela über-grupului șaizecist, mai spunea și că viața de familie e totul, iar nu adulația livrată de privilegiul de a face parte din cel mai notoriu combo al galaxiei.
Compus și din piese scrise în perioada The Beatles, discul acesta se distanțează, programatic parcă, de sofisticăria barocă a lui Abbey Road, proaspătul, pe atunci, album al cvartetului din Liverpool care încă mai reușea să conțină sfînta pătrime. „Maybe I’m amazed at the way you’re with me all the time, / And maybe I’m afraid of the way I leave you, / Maybe I’m amazed at the way you help me sing my song, / You right me when I’m wrong, / Maybe I’m amazed at the way I really need you.” Hitul „Maybe I’m Amazed” nu mințea. Nu va trece mult pînă cînd Linda McCartney va fi parte a grupului The Wings, cel care îl va acompania pe muzician pînă în anul 1981. (Iar Lennon își va fi amintit, probabil, pînă la moartea sa ce părere a avut McCartney despre prezența lui Yoko Ono în studioul de înregistrări.)
La zece ani distanță de McCartney și la un an de la înregistrarea ultimului album The Wings – iar această referință nu este deloc gratuită, pe Back to the Egg fostul The Beatles încercîndu-și mîna în acroșaje ale sound-ului zilei, punk și post-punk –, omul nostru își va lansa cel mai extravagant album solistic – McCartney II. Înregistrat tot în propria casă, interpretat, de asemenea, exclusiv de către el, împănat și cu drum machine, sintetizator, sequencer și keyboards, II-ul pare din nou opera unui bedroom producer. Iar asta îl și salvează, făcîndu-l să îmbătrînească miraculos de bine în galantarul tuturor ciudățeniilor electronice excavate de impulsul retroidal al deceniilor ’00 și ’10.
Dacă, în 1970, implozia The Beatles devenea motivul recluziunii creative a lui Paul McCartney, iar în 1980 – iminenta demantelare a grupului The Wings, cel de-al treilea ópus care îi poartă numele, lansat pe 18 decembrie de Capitol Records, la 50 de ani de la McCartney, are un pretext exterior: carantina. Noul album a fost înregistrat în casa sa din Sussex exact ca și celelalte două, artistul britanic mutîndu-se de la un instrument la altul. „În fiecare zi începeam să înregistrez cu instrumentul cu care compuneam melodia, iar apoi, treptat, le adăugam și pe celelalte. Este infinit mai distractiv să faci muzică pentru tine, pentru propriul uz. Așa că nu am făcut altceva decît să mă joc. Habar n-am avut atunci că totul se va transforma într-un album.”
Cuvintele din textul care a însoțit lansarea lui McCartney III își găsesc corespondent în realitate – e un disc relaxat, cald, amuzant, lipicios, minor și neesențial (în sensul în care opozantul acestor termeni e muzica serioasă, livrată sub contract sau în căutarea contractului), cu twist-uri și scriitură seducătoare, care va supraviețui la fel ca anteriorul și care confirmă la McCartney, ajuns la 78 de ani, stofa de popster relevant și original indiferent de epocă.
Paul Breazu este jurnalist.