Manifest
Beyoncé, Lemonade, Parkwood Entertainment/Columbia Records, 2016.
De o bună vreme încoace, Beyoncé Giselle Knowles-Carter începe să devină cel mai relevant artist din stardom-ul pop cînd vine vorba de încărcătura politică (radicală). Dacă pumnul acela The Black Power, aruncat în aer la Super Bowl, în fața unui public televizual de peste 100 de milioane de oameni, a fost apogeul, cariera ei de pînă atunci nu fusese ocolită de momente care explorau temele actualității politice. Chiar dacă a început timid pe B’Day, albumul secund, produs în 2006, mai apoi, odată cu lansarea lui 4 (2011), muzica ei a ajuns să orbiteze major în jurul acestora. Cea mai nouă repriză, Lemonade, o operă care cel puțin din punct de vedere metodologic urmează la indigo siajul precedentului album vizual (Beyoncé, 2013), pare că nu îi dezminte apucăturile din ultima vreme, chiar dacă la suprafață acest nou LP are mai degrabă resorturi conectate la viața (foarte) personală a artistei.
Dincolo de sumedenia de interpretări tabloide care i se pot atașa unui album centrat aparent pe tema infidelității – domnul Shawn Corey Carter calcă strîmb, topind vraja croșetată măiastru-n fir de aur în jurul celui mai hot (din punct de vedere politic, desigur) cuplu din industria pop –, pe Lemonade personalul este, fără doar și poate, politic. Comunicatul de presă din 23 aprilie o spunea pe șleau: „Acest album este un proiect conceptual bazat pe călătoria către autocunoaștere și vindecare a fiecărei femei“. În fapt, nimic nou pentru Beyoncé, precedentul album actînd și el sub imperiul sloganului lui Carol Hanisch. Dar dacă pe Beyoncé accentul cădea pe juxtapunerea rolurilor dintr-o relație femeie-bărbat și pe defecțiunile funcției empatice ca model pentru explicarea disfuncțiilor raportului social, Lemonade transportă subiectul în furie. Pumnul acela din pauza finalei National Football League își pierde valoarea simbolică, îndreptîndu-se către o țintă precisă: propriul mariaj, văzut ca display pentru o problematică deopotrivă feministă, identitară și intimă.
Beyoncé e un genial maestru de ceremonii, orchestrîndu-și, cu acest album, propriul show tabloid, distribuit pe canalele de tip quality Tidal* și HBO. Artista se autodevorează și se înjosește pentru a renaște într-o rochie galbenă: „What’s worse, looking jealous or crazy? / Jealous or crazy? / Or like being walked all over lately / Walked all over lately. / I’d rather be crazy!“ Bîta de baseball zdrobește geamul unui Chevrolet șaptezecist, simbolul falic al unei Americi mult prea testosteronice: „Who the fuck do you think I is?“ Furie? Jack White, da, acel Jack White, îi întinde o mînă de ajutor, purtînd-o prin drama mîlului unui blues antic, testat cîndva și de Led Zeppelin, și oferindu-i apexul unui album care continuă procesul transformării doamnei Carter în cel mai relevant artist din stardom-ul pop cînd vine vorba de încărcătură politică (radicală).
* Albumul și filmul care îl însoțește pot fi urmărite pe Tidal, serviciul de streaming deținut de Jay Z, la adresa https://lemonade.tidal.com. Pentru a-l accesa e nevoie de abonament. Primele 30 de zile sînt gratuite.
Paul Breazu este jurnalist.