Manevre noi pentru vechi epigoni
● And Also The Trees, The Bone Carver, AATT, 2022.
● The Veils, ...And Out of the Void Came Love, Ba Da Bing Records, 2023.
Nick Cave se ocupă cu alte lucruri de o vreme încoace. Se fac zece ani de la ultimul album reprezentativ pentru proiectul Nick Cave and the Bad Seeds, restul realizărilor artistului de atunci încoace fiind personal-lirice, literare ori cinematografice, uneori motivaționale, cu sfaturi și confidențe învăluite într-o oarecare ambianță muzicală pusă la cale de colaboratorul său intim Warren Ellis.
Personalitatea sa rock’n’roll a pierit însă, odată cu pierderi personale și reconsiderări ale rostului artistului pe lume, iar valoarea de entertainment a producției sale muzicale a fost extirpată poate pentru totdeauna. Vidul de putere rămas în urma sa lasă spațiu de manevră pentru epigoni, ori pentru contemporani care nu au avut parte de același succes cîtă vreme Nick Cave a dominat scena rock-ului liric de esență întunecată. Așadar cui îi surîde ideea unor Nick Cave and the Bad Seeds veniți dintr-un univers paralel, unul mai puțin încercat de succese și tragedii, recomandările de mai jos ar trebui să le fie pe plac.
And Also The Trees îi sînt contemporani, dar vin mai de la țară – frații Jones au ajuns mai greu din Worcestershire la Londra decît Nick Cave venind din Australia. Au fost cît de cît băgați în seamă prin anii ’80 de John Peele și Robert Smith, dar altfel au fost considerați prea romantici și de modă veche chiar și pentru scena respectivă, evitînd și energia post-punk, și influența fredonabilă a lui Leonard Cohen asupra vremurilor respective. Noul material e deschis de titlul „In a Bed in Yugoslavia”, indiciu că poate trupa chiar l-a compus într-un univers paralel. Albumele lor s-au rărit cu trecerea timpului, dar iată că sînt încă activi, după șase ani de absență. Or fi fost încurajați și de relansarea Madrugada, care lucrează cu mijloace melodice asemănătoare; aici e un plus de autenticitate dată de contextul romanti(ci)smului englezesc și încăpățînarea de a se prezenta drept trupă de la țară, mai ușor de prins în festivaluri rurale și cluburi gotice din Franța decît în evenimente de largă popularitate. Albumul a fost de altfel înregistrat parțial într-un hambar în perioada pandemiei, iar odată ce afli asta parcă îți vine să pui sonorizarea pe seama căpițelor de fîn. Cei care au urmărit trupa vor sesiza ca element de noutate clarinetul noului membru, Colin Ozanne, însă nu e un ingredient disruptiv, ci unul menit să le consolideze postura consacrată potențînd versurile scrise la opaiț.
Cealaltă recomandare e The Veils, un proiect britanic-neozeelandez mai tînăr și mai lipsit de rușine în a apropria linii melodice Cave-iste – primul single al albumului pare o preluare cu versuri modificate de pe „No More Shall We Part”. Totuși, după iritarea dată de primul contact și de unele similarități în pronunție se pot ierta lipsa ghilimelelor și a notelor de subsol. Discografia grupului și noul album sînt suficient de bogate în cîntece plăcute și proaspete, cu influențe care se diversifică treptat și spre Bowie, și spre Dylan. Protagonistul Finn Andrews are relații în industrie (prin tatăl său, membru XTC), iar trupa a avut parte de vizibilitate și promovare largă încă de la debut, și chiar de o apariție în noul Twin Peaks. Asemănările cu un Cave al anilor ’90, semnalate de avertizorii de integritate de la bun început, au mai tras în jos punctajul unor recenzii, și totuși Finn Andrews se ține cu dinții de ele glumind că se consideră un Nick Cave „la reducere”. O ține așa de aproape două decenii și ne-am obișnuit cu asta, albumele sînt tot mai bune și onorează moștenirea pe care și-o asumă. Oricum, alternativele care să acopere acest cîmp liric/stilistic se împuținează.
Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.