Majoreta sepulcrală
● Chelsea Wolfe, Hiss Spun, Sargent House, 2017.
Noțiunea „gateway drug“ se referă la droguri care în sine nu prezintă un pericol semnificativ (în comparație cu substanțele legale), însă deschid pentru consumatori oportunități de a intra în contact cu anturaje și substanțe mai periculoase; scoaterea din legalitate a acestora ține, prin urmare, de o tactică de prevenție. Chelsea Wolfe este un „gateway drug“ al celor nefamiliarizați cu istoria muzicii ocult-suicidale, doar că, în lumea muzicii, nu prea mai funcționează prevenția – cu excepția cîtorva interdicții punctuale de ordin administrativ (legate de inadecvarea locației ori momentului cîte unui concert), muzica a devenit cea mai libertină formă de exprimare și cel mai ușor de distribuit drog. A existat chiar un album intitulat Antichrist Superstar care a cucerit inimi din toate zările, iar muzica pop modernă e frecvent condimentată cu simbolistică și versuri care i-ar intimida pe sociopații lui Charles Manson. Mă rog, pe la noi, popor vigilent, mai umblă vorba că Untold ar fi festivalul Ocultei Mondiale, iar La Familia e trupa de gherilă rap a Bisericii Ortodoxe. Totuși, în context global, muzicii nu i se mai atribuie aceleași funcții moraliste ca la începutul anilor ’90, cînd Charlton Heston își proteja copiii de muzica unor Body Count, intrînd inopinat într-o ședință a acționarilor casei de discuri Time Warner.
O altă funcție importantă pe care o îndeplinește Chelsea Wolfe e de a scoate la lumină nișe estetice a căror promovare din întunericul underground în văzul zorilor a fost multă vreme împiedicată de lacune de imagine și marketing. Așa cum franciza Star Wars și-a diversificat eficace fandomul în momentul în care a distribuit o fată simpatică în rolul principal, metalul nihilist-ocult avea o nevoie vitală de a se emascula și ramifica în direcții pe care multă vreme nu și le-a „permis“ (în ambele sensuri ale termenului – de a nu putea și de a refuza să și acorde șansa). Sigur, nihilismul în sine ar trebui să fie dogma pieirii pe propria limbă, însă care îi mai e rostul în momentul în care se autoanihilează? Iată un paradox de care Chelsea Wolfe se folosește cu succes, reușind într-un timp scurt să clădească punți între tradiția gotic-ocultă europeană și publicul americano-centric, între underground-ul obscurantist, cufundat în sine, și muzica de largă adresabilitate pragmatică.
Chelsea Wolfe nu e singură în această campanie de sensibilizare la teme muzicale cîndva prizoniere în spațiul strîmt dintre ignorat și interzis. Inițiativa ei este susținută pe noul album de producătorul Kurt Ballou (creierul Converge, alt grup american care a întins punți între stiluri și continente), Troy Van Leeuwen (chitarist la Queens of the Stone Age), Aaron Turner (Isis/Sumac, invitat cu vocea pe o piesă) și permanentul „om din umbră“ Ben Chisholm, implicat în toate inițiativele artistei (mai puțin în linia sa de farduri și parfumuri menită să introducă spleen în lumea cosmeticii). Comparativ cu albumele precedente, Hiss Spun e cel mai metal material al artistei – hibridizările anterioare cu elemente electro și folk sînt aici marginale, albumul gravitînd în jurul ideilor producătorului Kurt Ballou – un post-metal elefantin ce aduce aminte de Neurosis și Converge, împrospătat și condimentat cu ingredientul vocii de zînă prevestitoare de moarte.
Într-un fel, albumul e făcut „pentru export“, artista urmînd strategia colegilor de la Deafheaven de a încerca să intre în grațiile metaliștilor tradiționaliști europeni care au primit cu scepticism valul improbabil de metal californian și imaginea de majoretă sepulcrală a noii dive metal.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.