Madonna. Unu pe doi

● Madonna, MDNA, Interscope, 2011.  

Lady Gaga nu a fost invitată la ceremonia de înmînare a rîvnitului sceptru al împărăţiei pop-ului. Christina Aguilera şi Britney Spears au fost uitate pe o scenă care mai păstrează doar vag amintirea acelui sărut pe cît de senzual, pe atît de testamentar. Nu cred că mai e nevoie să vă spun de ce. Moştenitoarele sînt, astăzi, două majorete complet disfuncţionale, numite M.I.A., fata cu degetul mijlociu îndreptat către cerul albastru şi pudibond al Super Bowl-ului, şi Nicki „the female Weezy“ Minaj, domnişoara vestită pentru faptul că mitraliază cîte un „fuck“ la fiecare două secunde. Astea fiind datele problemei, e de la sine înţeles că ultima întrupare a Madonnei, arătată pe cel mai aşteptat album al anului, MDNA, vrea să stea cu orice preţ pe un butoi cu pulbere. „Don’t play the stupid game / Cause I’m a different kind of girl…“ spune refrenul single-ului „Give Me All Your Luvin’“. Aparent, aşa stau lucrurile. O spune, simplu, şi „Girl Gone Wild“. Producţiile francezului Martin Solveig („Turn Up the Radio“, amintitul „Give Me All Your Luvin’“ şi „I Don’t Give A“) şi ale verilor Benny şi Alle Benassi („Girl Gone Wild“ şi „I’m Addicted“) scrîşnesc a (cele mai conformiste) bucăţi de electro-pop auzite pe radiourile comerciale ale Europei, din Ibiza pînă în taxiurile bucureştene, transformînd-o pe Madonna într-un mediocru produs de serie. Asta e diferenţa, Madge? Îmi pare rău.

Refrenul acela pe care îl aminteam mai devreme se contrazice, slavă Domnului!, atunci cînd te deplasezi înspre cel mai interesant punct al noului album, colaborarea cu William Orbit, omul care i-a produs capodopera Ray of Light. Întîmplător sau nu, MDNA – mai exact, jumătate din el – este cea mai consistentă operă a Madonnei de la acel LP încoace, chiar dacă Orbit nu şi-a adus în valiză instrumente capabile să producă vreo oarecare revoluţie stilistică. Nici nu prea avea de unde, englezul făcea asta pe vremea cînd Madge încă lucra cu Shep Pettibone. Dar faptul că reuşeşte, cel puţin, să o îndepărteze pe artistă de locurile comune prin care a bîntuit în ultima vreme şi de enervantele inserturi sonore marca Solveig – Benassi e de aplaudat zgomotos. Apelînd, într-un fel sau altul, chiar la ceea ce au făcut împreună în anul de graţie 1998. „Love Spent“ e introdusă, o-la-la!, de un banjo (aţi mai auzit în ultima vreme altceva decît acordeoane în cîntecele de top 10?) şi bifează un moment al unui nu foarte vechi cîntec al Madonnei, „Hung Up“. „Gang Bang“ îi pune pistolul la tîmplă lui Guy Richie şi sună ca o piesă care ar putea fi oricînd pe coloana sonoră a unui film de-al lui: ironic, insistent şi tupeist. Are un păcat, totuşi: un număr de dubstep, aterizat acolo fără nici un motiv, face mai mult rău decît bine. „I’m a Sinner“ miroase un pic a „Beautiful Stranger“, a frivolitate şi a pereţi de biserică catolică. Cu „Masterpiece“ şi „Falling Free“, baladele – prima reciclînd perioada Evita, a doua făcîndu-i cu ochiul lui Kate Bush – se întorc în programul muzical al unei tipe obsedate prea mult de aerobic în ultimul timp. Bine aţi revenit în vremea cînd pop-ul era hedonism pur şi deştept! Şi cînd nimeni nu purta în agendă numerele de telefon ale DJ-ilor de duzină.

Paul Breazu este jurnalist.