„Mă preocupă mai mult concepția și ideile” - interviu cu Pat METHENY

20 octombrie 2011   MUZICĂ

Este unul dintre cei mai de succes, mai aclamaţi, mai influenţi şi mai premiaţi chitarişti de jazz din istorie. Din 1979 şi pînă în prezent, Pat Metheny (n. 1954) a înregistrat cîteva zeci de albume de progresiv/ fusion/latin jazz, pentru care a primit aproape douăzeci de premii Grammy. Împreună cu basistul Larry Grenadier şi cu toboşarul Bill Stewart, Pat Metheny va susţine primul său concert în România pe 25 octombrie la Sala Palatului.

Cînd aţi ascultat prima dată albumul lui Miles Davis Four and More aţi mărturisit că a fost ca şi cum cineva a aprins lumina în cameră şi tot ce aţi făcut de atunci încoace a fost să exploraţi acea cameră. Nu v-aţi rătăcit niciodată?

Pentru mine acea cameră a fost un loc fantastic, primitor şi infinit de intrigant. Nu, nu m-am rătăcit, ba mai mult, am trăit în acea cameră toţi aceşti ani. 

Aţi spun cîndva că nu vă gîndiţi la dvs. ca la un chitarist, chitara fiind doar un instrument la care cîntaţi pentru a transforma ideile în sunet. Totuşi, de ce aţi ales chitara, şi nu trompeta tatălui sau pianul, la care continuaţi, de fapt, să compuneţi?  

Asta s-a întîmplat din motive culturale. Am ales chitara datorită Beatles-ilor şi a felului în care acest instrument a produs prima impresie în creierul băiatului de opt ani care eram, o impresie al cărei efect l-am simţit în tot acest timp. Şi îmi place chitara. Pentru mine este un instrument atractiv fiind atît de nedefinit. Dacă spui cuvîntul „chitară“ în faţa a cincizeci de oameni, vei produce cincizeci de imagini diferite în minţile lor. Însă încă mai gîndesc în maniera trompetei şi, cum ai zis şi tu, continui să scriu la pian, aşa că aceste instrumente fac şi ele parte din conştiinţa mea. Dar ideile sînt la fel, indiferent că sînt exprimate cu ajutorul trompetei, al chitarei sau al pianului. Mă preocupă mai mult concepţia şi ideile decît un instrument anume. 

Încă mai credeţi că ne aflăm în mijlocul unei planetare celebrări a prostiilor muzicale şi că lucrurile cu adevărat valoroase sînt ignorate de cultura actuală?

Cred că notele bune se comercializează într-o monedă atemporală care rezistă dincolo de módele culturale. 

Ce e însă cu adevărat valoros pentru dvs.?

Să cînt cît pot eu de bine încercînd să ating acele note bune.

Cînd tinerii muzicieni vă cer sfaturi, le spuneţi să cînte în trupe unde ei să fie cei mai slabi instrumentişti. De ce?

Pentru că înveţi mai bine dacă eşti înconjurat de muzicieni care ştiu mai multe decît tine, care au mai multă experienţă decît tine, care sînt mai înţelepţi decît tine... Iar asta funcţionează şi dincolo de muzică. 

Dvs. sînteţi cel mai slab muzician în grupurile în care cîntaţi?

Pe măsură ce am îmbătrînit, a devenit tot mai greu pentru mine să fiu mereu cel mai slab muzician din grup. Dar eu tot încerc. 

Creaţi sau descoperiţi muzica?

Bună întrebare! Tu ai creat ideea acestei întrebări sau ai descoperit-o? E acelaşi lucru.

Nevoia de idei şi concepte noi 

Spuneţi că încă exersaţi foarte mult şi că simţiţi că muzica nu poate fi grăbită, trebuie doar să vă trăiţi viaţa, să lăsaţi evenimentele să hrănească şi să inspire muzicianul din dvs. Înseamnă asta, automat, că muzica dvs. devine tot mai bună?

Cînd am început să fac înregistrări, cîntam la chitară doar de cîţiva ani. Dar acum mă apropii de 45 de ani de cînd cînt la acest instrument. „Mai bun“ este un cuvînt greu de cuantificat, dar ştiu cu siguranţă mai multe lucruri, din şi din afara muzicii, decît ştiam cînd m-am apucat de cîntat. Cred că experienţa vieţii şi experienţa cîntatului sînt aproape întotdeauna un beneficiu pentru orice muzician. Cred că aşa a fost şi pentru mine. 

„Acum nu mai sînt interesat să descopăr noi teritorii, vreau să explorez ceea ce deja am descoperit“, aţi declarat cîndva. Care ar fi diferenţa dintre a descoperi şi a explora în muzică?

Cred că am zis asta acum cîţiva ani. Acum sînt din nou interesat să descopăr noi teritorii. Aceste fluxuri şi refluxuri sînt cauzate de timp. Simt că există încă multe lucruri pe care nu le-am făcut şi pe care le-aş putea face. Proiectul Orchestrion, spre exemplu (n.red. – un album pe care Pat Metheny cîntă împreună cu o „orchestră“ de instrumente programate tot de el), se înscrie în această categorie. Cred că avem nevoie cu toţii să încercăm mai multe idei şi concepte noi. 

Aţi declarat la un moment dat că inspiraţia dvs. vine din surse disparate, precum sunetele străzii din Miami sau din culorile tablourilor lui Paul Klee, şi că încercaţi să cîntaţi „ideile din cap“.Este acesta motivul pentru care uneori chitara dvs. nu sună deloc ca o chitară? Ascultaţi şi muzică făcută pe computer, cu software şi alte device-uri electronice?

Computerele au făcut parte şi au însemnat mult în viaţa mea de muzician în ultimii treizeci de ani. Totuşi, computerele sînt doar o unealtă dintr-o largă paletă de posibilităţi. Inspiraţia poate ajunge la mine în diferite forme şi trebuie să fiu mereu acordat cu ceea ce se întîmplă în jurul meu, pentru a fi pregătit atunci cînd vine. La final, indiferent că se manifestă prin căile chitarei acustice sau printr-un sintetizator, o idee bună rămîne o idee bună şi va avea o viaţă lungă pe măsura valorii ei. 

Recentul dvs. album What’s It All About este o colecţie de cîntece care v-au marcat ca adolescent. Totuşi, de ce un album de cover-uri? Este vorba de acel „cover power“, este un tribut, un fel de a re-crea inspiraţia originală? Este acesta un trend, dat fiind că şi Herbie Hancock, şi Santana, şi Nguyên Lê, şi Bill Frisell au scos anul acesta tot albume de cover-uri?

După 40 de albume cu compoziţii originale, am realizat că niciodată n-am înregistrat muzica altora. Multe dintre aceste cîntece le-am iubit încă dinainte de a deveni muzician. Mi s-a părut un subiect care merita abordat. 

Aţi cîştigat 17 premii Grammy; cît de important este acest tip de recunoaştere pentru dvs.?

Mi-aş fi dorit să fi obţinut mai mult de pe urma acestor premii în sensul satisfacţiei sau al sentimentului succesului. Bineînţeles că este cît se poate de plăcut să fi astfel premiat de către semenii tăi, dar de fiecare dată m-am întors imediat să lucrez la proiectul pe care-l aveam în desfăşurare în momentul respectiv. Însă cred că îmi pasă destul de mult dacă te corectez şi-ţi spun că, de fapt, am primit 18 premii, nu 17. 

Susţineţi mai mult de 200 de concerte pe an. Ce vă (mai) motivează să faceţi asta? Nu obosiţi niciodată de atîta muzică?

Acum cînt mai puţin. Am trei copii şi chiar nu-mi place să fiu atîta plecat de acasă. Îmi place să cînt. Întotdeauna mă amuză să cînt, nu mă plictisesc şi nu obosesc niciodată. Îmi doresc doar să cînt la fel de mult fără să fiu departe de familie. Asta e singura parte negativă a chestiunii. 

Aţi făcut orchestraţia unei compoziţii de pe primul album solo al lui Magnus Öström; ce credeţi despre valul jazzului scandinav? Poate jazzul american ţine pasul cu creativitatea actuală a jazzului european?

Nu prea-mi pasă cine de unde este, dacă este bărbat sau femeie, alb sau negru, din Scandinavia sau cine ştie de unde. De fiecare dată cînd ascult oameni care cîntă bine acela este pentru mine un moment minunat. Totuşi, centrul jazzului este încă New York-ul. Există grupuri de talente individuale ici şi colo, în America şi în diferite locuri din lume, dar este foarte rar ca cineva, care nu a petrecut un timp semnificativ în New York la un moment dat în cariera lui, să facă mari paşi în această muzică. Nu sînt încă sigur de ce se întîmplă asta, dar mă bazez pe ultimii 80 de ani ale căror rezultate sînt de netăgăduit. Şi, de vreme ce respect şi sînt interesat de mulţi dintre muzicienii din afara Statelor, cu care am şi colaborat într-un fel sau altul, nu mă simt deloc în postura celui care trebuie să prindă ceva din urmă.

a consemnat Marius CHIVU

Mai multe