Luna Park

19 ianuarie 2012   MUZICĂ

● Moon Wiring Club, clutch it like a gong, Gecophonic Audio Systems, 2011 

„De mulţi ani, din momentul în care am fost miniaturizată şi întemniţată în acel loc de joacă pentru copii, mă aflu în căutarea unei muzici care să-mi oglindească speranţele şi spaimele, dorinţele şi părerile de rău. Acum, după atîta amar de vreme, clutch it like a gonk reuşeşte să îmi aducă liniştea.“ Ghilimele pe care tocmai le-am închis ţin în captivitate cuvintele unei doamne: Somnoroasa Margaret. N-aveţi de unde să ştiţi cine e, aşa cum eu nu am de unde să ştiu cine e. Pot doar bănui că enigmatica eroină e unul dintre personajele fabuloase care se plimbă prin creierul unui englez ciudat, pe numele său adevărat Ian Hodgson. Tipul ăsta, al cărui pseudonim artistic e Moon Wiring Club, spunea cîndva că speră ca fiecare repriză muzicală pe care o creează să semene confuzie în minţile ascultătorilor ei. Pot depune mărturie chiar acum că, cel puţin în privinţa mea, acest lucru îi iese englezului de minune. Cum altfel în cazul muzicii cuiva – trebuie s-o spun, Hodgson e, printre multe altele, un gamer împătimit – care-şi compune opera, ornată copios cu sample-uri provenite din vechi şi mai mult decît obscure surse, pe o banală consolă de jocuri Playstation 2?

Excentrica lume a lui Moon Wiring Club se numeşte Clinkskell*, un tărîm scufundat într-un ocean de sunete absurde, fragmente sonore care, împreună, reuşesc să alcătuiască cea mai frumoasă, stranie şi, mă repet, confuzantă muzică pe care am ascultat-o în ultimii ani. Ian Hodgson e un arhitect care-şi plantează imposibilele şi seducătoarele clădiri cu susul în jos. E un desenator care-şi salvează personajele de stricteţea şi limitările contururilor. E un muzician pentru care muzica, parodică şi sinistră, serioasă şi eterată, nostalgică şi atemporală, în acelaşi timp, devine un puzzle care se ordonează şi se reordonează fără încetare.

Cel mai nou album semnat de Moon Wiring Club, clutch it like a gong, al şaptelea dintr-o carieră muzicală începută acum cinci ani, funcţionează, ca şi cele dinainte, pe o altă frecvenţă stilistică decît cea pe care sîntem obişnuiţi să o receptăm în mod obişnuit. Ecouri din soundtrack-urile televiziunii britanice a deceniului care a început cu 1960 se cuplează impecabil şi îndeajuns de bizar cu ritmuri alterate de hip-hop. Dansuri elizabetane sînt întrerupte de voci salvate direct de pe benzile unor casete video de care n-a auzit nici dracu’. Başi primitivi – întregul instrumentar al lui Hodgson este, la urma urmei, format dintr-o consolă pentru jocuri video şi un software minimalist şi cu un potenţial limitat – se prefac a juca în terenul celei mai fertile subculturi muzicale din timpurile noastre, generic numită bass music. Astea sînt înseşi hainele cele noi în care stă îmbrăcată estetica acelei nişe muzicale care se închină, un pic cam insistent, parcă, la moaştele unui anume domn Jacques Derrida şi la faimoasele sale spectre. 

* Mai multe despre Clinkskell, muzica pe care o poţi auzi acolo şi misterioasele-i personaje, pe blankworkshop.co.uk

Paul Breazu este jurnalist.

Mai multe